miercuri, 23 septembrie 2009



B.H. Daniel
Aventurile Alkumiţilor în Grecia Antică /
B.H. Daniel

I.S.B.N.: 978-973-1900-37-7
© Copyright 2009, S.C. BH-KODYART S.R.L.
Comenzi de carte la tel.: 0256 325 923
0721 897 075
Site-ul cartii: www.kodyart.ro




Dedic prima mea carte,
cu toată dragostea, soţiei mele Oana
Pentru comenzi de carte,
accesaţi site-ul www.kodyart.ro
sau la numărul de telefon: 0721 897 075






La început am fost o luminiţă, radiam de bucurie printre suratele mele, eram veselă, ţopăiam, râdeam de fiecare dată când frăţiorii mei făceau câte o năzbâtie. Mie, frăţiorii îmi zic Aly, dar pe mine, de fapt, mă cheamă Al Alkumit şi fac parte din dinastia Alkumiţilor. Este foarte frumos aici, că pot să zburd în fiecare dimineaţă printre copacii cei mai înalţi, de unde pot privi câmpiile de un verde foarte deschis. Cel mai mult îmi plăcea când îmi dădeam drumul de sus, iar jos simţeam cum toată lumea se învârte odată cu mine. Dar nu din totdeauna am putut să zbor, a fost foarte greu până am învăţat asta. Frăţiorul meu, Gal, este cel mai mare şi de multe ori era răutăcios cu mine şi îmi zicea:
— Tu cât timp ai de gând să te mai târăşti ca melcul, piticanie? şi râdea în prezenţa prietenilor lui. Îi placea să facă glume pe seama faptului că eram mică şi că nu puteam să zbor... Şi atât de mult îmi doream acest lucru...
Mama mea a fost răpită în războiul cu Dokomiţii, iar tatăl meu de mulţi ani este în război cu ei şi aşa am rămas în grija celor trei fraţi: Gal, Myu şi Toy. Şi nici unul nu vroia să îmi zică secretul zborului. Norocul meu că lângă mine stătea prietena mea, Lo, şi nici ea nu ştia să zboare. Într-o dimineaţă, i-am zis:
— Lo, astăzi sigur o să zburăm, am visat asta.
— Aly dragă, ştii de câte ori mi-ai zis că o să zburăm? De 5873 de ori şi tot nu am reuşit; eu nu cred că voi putea vreodată să mă ridic mai mult de o păstaie.
— Ba da, sunt convinsă. Astăzi, vreau şi o să reuşim. Vezi spicul acela de grâu? Am să ajung acolo şi o să-ţi zâmbesc de sus.
Pe când îmi spuneam asta, îmi venea în minte vocea fratelui meu, Gal, care îmi zicea că o să rămân la sol şi o să fiu zbârcită şi urâtă. Dar acest gând m-a facut mai puternică şi m-a ambiţionat mai tare şi o să-i arăt lui şi tuturor că pot şi eu să zbor. Gândul meu a fost în faţa puterii mele şi după câteva mişcări tot trupul a început să tremure şi un bâzâit de albină m-a pus la pământ. Of, nici de data aceasta! Nu ştiam ce să mai fac. Prietena mea mă încurajează şi-mi zice:
— Lasă, că ai să reuşeşti, poate că trebuie să privim la albine şi să învăţăm de la ele.
— Ele bâzâie, dau din aripi, zic eu. Nu cumva vrei şi tu o pereche de aripi? Şi atunci să vezi ce-o să mai râdă Gal de tine. Ea, la auzul acestor cuvinte, a început să râdă, că cine a mai văzut un alkumit cu aripi? Mă uit în sus şi îl văd pe Gal cum zbura cu prietenii lui şi era atât de vesel.
— Off!... vezi Lo, Gal şi prietenii lui pot zbura. După câteva secunde, Lo îmi face un semn speriată, zicând:
— Hai repede să ne ascundem, ne-au văzut, vino lângă mine. Să ne ghemuim în spatele acestui bolovan, să nu ne vadă. Am încercat să fug dar nu am putut să ajung unde era Lo, iar Gal m-a văzut. A coborât unde eram şi a zis:
— Aici v-aţi ascuns, ţuguiatelor? Credeaţi că nu vă văd? Nu ştiaţi că eu pot să văd la 1 kilometru distanţă şi pot să miros până la 1 kilometru? Deci nu aveaţi nicio şansă să vă ascundeţi de mine. Pot să vă spun că acolo sus e minunat, dar, da, scuze, voi nu puteţi să ştiţi cum e, aşa că… vă las.
Un oftat m-a luat din nou, m-am apropiat de Lo şi i-am zis:
— Să mergem acasă! Acolo mă aşteaptă un pătuţ moale şi pufos, este locul cel mai drag de pe această lume. Seara se văd stelele, lumina lor îmi dă speranţă şi putere şi mi-am zis că, atunci când voi fi mare, o să pot să zbor până la ele. Eu dorm singură în pătuţul meu, Myu şi Toy dorm într-un pat de lemn, care are un picior rupt şi în multe seri se aude câte un zgomot. O dată cade Myu din pat, altă dată Toy. Atunci ne trezim cu toţii şi râdem care mai de care. Gal doarme în camera de alături, este camera părinţilor şi nu mă lasă să intru acolo sub niciun fel. Îmi doream să îmi aduc aminte de mama, pentru că acolo se simte parfumul ei. Şi pentru că uşa este tot timpul încuiată, îmi pun năsucul pe gaura cheii, să pot simţi un pic din ce este acolo. Dar cum Gal este mecanic şi vine tot timpul murdar, nu-mi rămâne decât să-i simt mirosul meseriei lui. Noroc că Myu este doctor, iar Toy este filozof, aşa că ei nu miros urât. Myu se trezeşte cel mai de dimineaţă, că trebuie să aibă grijă de pacienţii lui şi are un stil să ne trezească...
— Haide, trezirea, este o nouă zi şi voi vreţi să o dormiţi?
— Uf, dar este prea de dimineaţă. Mai lasă-ne un pic, zic eu cu ochii abia deschişi. Mai vreau să dorm, că astăzi am visat cu tati că vine acasă. Acum, că m-ai trezit, am uitat visul.
— Visezi pentru că te gândeşti la el, zise filozoful Toy, care era oricum mai somnoros decât mine. Probabil ideile cele mai interesante le aude în somn. Ştiu asta, că îl aud noaptea, când vorbeşte tot felul de ciudăţenii, că ar exista oameni şi că trăiesc printre noi.
Myu pleacă şi trânteşte uşa după el, ca să fie sigur că nu mai doarme nimeni. Vreau să visez din nou cu tati şi încerc să adorm. În câteva secunde, ochii mi se închid şi fereastra din cameră se
dechide larg. Îl văd pe tati stând la geam şi-mi zice:
— Nu te teme, am să...
Mă simt zdruncinată, deschid ochii şi o văd pe Lo cum trage de mine:
— Aly, trezeşte-te, vreau să îţi arăt ce am văzut în gradină.
— Lo, dar l-am visat pe tati şi vroia să îmi zică ceva. Cred că este bine şi sper să se întoarcă cât de curând.
— O să se întoarcă, zice Lo.
Zâmbetul ei îmi dă şi mie speranţa că îl voi vedea curând. Tatăl ei este la război, iar mama ei are acum grijă de noi. Este o femeie înaltă, cu părul auriu şi are o voce caldă. Îmi doream să o am şi eu pe mama lângă mine, să-i aud vocea, să stau în braţele ei, să o aud cum cântă, cum îmi zice cât sunt de frumoasă şi că sunt totul pentru ea. Pe când mă gândeam la mămica mea, o lacrimă coboară încet pe obrazul meu. Lo mă prinde de mână şi îmi zice:
— Îţi promit că o să te ajut să îţi găseşti părinţii!...
Degetul ridicat şi ochii mari deschişi ai lui Lo mă fac să o cred. Speranţa creşte în sufletul meu tot mai mult. Mă scutur de gândurile triste, o iau pe Lo de mână şi mergem în grădină. Lumina şi roua dimineţii ne întâmpină la fiecare pas. Privesc la picătura de apă ce se prelingea pe firul de iarbă şi încerc să mă văd în ea şi nu reuşesc.
— Lo, tu te vezi în picătura de rouă?
— Aly, suntem prea mici, doar cei mari de abia reuşesc să se vadă.
Priveam cum un strop se făcea tot mai mare, atunci când se contopea cu alţii, iar eu îmi întorceam capul, că poate–poate am să mă văd. Am luat multe fire de iarbă la rând, încercând să găsesc măcar unul. Pe când ţopăiam dintr-un loc în altul, aud o voce:
— Aly, ai grijă, fereşte-te! striga Lo, care era la o
lungime de băţ de mine. Speriată, îmi întorc capul şi văd un muşuroi de furnici cum dau năvală şi vin spre mine. Am zis că trebuie să fug, căutam cu privirea locul cel mai apropiat, unde aş fi putut scăpa de ele. Am văzut un copac, dar era aşa de înalt şi nici nu ştiam cum mă puteam căţăra acolo. Ajunse lângă copac, Lo mă prinde de mână şi îmi zice:
— Tine-mă de mână, eu îţi dau un avânt, şi cum eşti acolo îmi dai şi tu unul până ajungem mai sus.
— Lo, dar îmi este frică!
— Aly, o să reuşim!
M-am simţit aruncată în sus. Ajunsă aici, trebuia şi eu să o arunc pe Lo în sus. Am prins-o cu ambele mânuţe şi cu putere am ridicat-o mai sus şi tot aşa, până când am ajuns pe prima ramură a copacului. De sus priveam cum furnicile îşi continuau drumul nepăsându-le de noi. Bucuroase că am scăpat, am răsuflat uşurate.
— Aly, ce ne facem? Cum ne dăm jos din copac?
Numai ce am scăpat de furnici că acum ne ia din nou teama că o să rămânem aici.
— Lo, ce ne facem? Dacă nu ne mai găseşte nimeni?
— Myuuuuuuuu..., Toyyyyyyyyyyyyy..., strig eu în gura mare, că poate mă aud!
Lo strigă şi ea:
— Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Nu raspunde nimeni, mergeam pe ramura copacului când în sus, când în jos. Mi-a venit o idee:
— Lo, hai să ne urcăm în vârful copacului, că poate de acolo ne vede cineva. Lo m-a prins de mână şi am început să sărim. Vedeam cum frunzele îşi schimbau uşor lumina, când treceam pe langă ele. O adiere de vânt ne bloca în drumul nostru. Atunci a fost momentul în care Lo era să mă scape. Mi-a alunecat o mână şi am strigat:
— Loooooooooooo!
În viteza cu care urcam Lo a reuşit să mă prindă de ambele mâini. Frunzele rămâneau în spate, iar noi eram tot mai sus, până am ajuns în vârful copacului. De aici mi se făcea rău, când vedeam cât de mic este totul, dar vedeam şi lucruri nemaivăzute.
— Lo! Uite casa unde stau eu!
— Aly, casa mea este lângă a ta!
— Dar ce este după casa mea?! o întreb pe Lo, mirată că mai există ceva şi după casa noastră. Credeam până atunci că lumea mea e mare, dar de aici de sus îmi pare atât de mică... Vedeam câmpii întregi, locuri atât de frumoase, că nu îţi mai venea să cobori. În toată splendoarea acestei privelişti aud o voce:
— Alyyyyyyyy, ce cauţi aici? strigă speriat fratele meu, Myu, care se întorcea de la muncă.
— Este periculos să fiţi aici singure, neînsoţite. Dacă mi-aţi fi cerut, vă urcam eu.
Avea un zâmbet plăcut, semăna cu al tatei. Ne-a luat de mână pe fiecare şi ne-a dus până acasă. Era atât de bine să zburăm. Chiar dacă a fost pentru o perioadă foarte scurtă, simţeam cum aerul îmi mângâia tot trupul, cum lucrurile mici se făceau tot mai mari, până am ajuns cu picioarele pe pământ.
— Aly, dar ce puternic este fratele tău! zise Lo cu un zâmbet pe faţă.
Ochii îi erau aţintiţi spre faţa fratelui meu şi nu îşi mai dezlipea privirea de la el.
— Looooo, am strigat la ea, am tras-o de o ureche, până şi-a ieşit din miraj. M-a privit în faţă cu ochii ei mari şi cu privirea rătăcită în gândurile ei. A tresărit şi mi-a zis: — Am ajuns acasă, uraaaaa!
Aici ne aştepta mama lui Lo şi ne zice:
— Stiţi că eu am tot strigat după voi? Dar nu v-am auzit. Pe unde aţi umblat?
I-am povestit toată întâmplarea cu furnicile şi cum fugeam de ele, la care ea a început să râdă în hohote, zicând:
— Măi micuţelor, voi nu stiţi că furnicile nici măcar nu vă pot vedea? Dar să vă mai facă şi rău? râdea ea în continuare.
— Păi, şi atunci de ce ne-am speriat aşa de tare? mă întreabă Lo.
Am început să râd de ea şi ea de mine.
Zilele trec, Soarele merge la culcare, lăsând Luna să-i ia locul. Vara îşi pune cojocul, că a venit iarna. Câmpiile sunt pline cu zăpadă, la fel şi pomii de lângă casă. Totul e alb, iar pentru cei mici e concursul de alunecat pe gheaţă.
— Aly, Aly, hai să vezi câtă lume s-a strâns pe lac! îmi zice Lo foarte fericită.
Închid uşa după mine în grabă şi pornim să vedem ce se întâmplă. Multă lume adunată să vadă cine va câştiga concursul de anul acesta la alunecări pe gheaţă.
— Lo, hai să ne înscriem şi noi!
— Aly! Ştii că trebuie să fim trei?
— Pe cine să mai chemăm? o întreb, dorind să putem participa.
— Poate pe unul din fraţii tăi, zise Lo.
— Lo, ştii prea bine că ei nici nu vor să audă că le cer ceva! Oricum nu ne-ar ajuta.
— Aly, uite-l pe Myu, mă duc să-l întreb dacă intră în echipa noastră.
Se apropie încet de el, după care se întoarce şi-mi zice:
— Nu cred că am curaj să-i zic.
Unul din prietenii lui Myu a văzut cum Lo a vrut să vină la el şi îi şopteşte ceva la ureche. Văd cum Myu se apropie de noi. Ne facem că nu ştim nimic şi ne uităm în jos.
— Ce faceţi frumoaselor? zice el zâmbind. Văd că mai aveţi nevoie de un concurent la voi în echipă.
— Mda! Dar o să găsim noi pe cineva, îi zic eu.
Lo mă ia de lângă el şi îmi şopteşte:
— Să-l lăsăm să intre cu noi în echipă, că o să avem un avantaj.
— Bine, Myu, din acest moment faci parte din echipa noastră.
Am văzut cum Lo nu-şi mai lua ochii de la el. Nu ştiu ce era cu ea. Încercam să-i spun cum trebuie să facem, să ieşim pe locul întâi, dar ea nu era deloc atentă. Îmi şi imaginam momentul trist de la finalul concursului.
Toate echipele s-au aliniat de start. Myu era la mijloc şi ne ţinea de mână, el era cel care zbura câţiva metri până la gheaţă, unde ne dădea drumul, iar noi trebuia să alunecăm pe gheaţa proaspătă şi neatinsă de nimeni. În stânga mea era o echipă de umflaţi, care se credeau baloane, îşi doreau probabil trofeul, dar ce nu înţeleg era cum de toţi îşi întorceau capul în acelaşi timp şi dacă unul râdea, râdeau toţi. Au văzut că mă uit la ei.
— Noi o să câştigăm! zic toţi trei deodată.
— O să vedem la final, le zic eu.
— Aly, uită-te în dreapta! îmi face semne disperate Lo.
Mă uit şi îl văd pe Gal, ţinând de mână alţi doi concurenţi. În minte îmi venea gândul că nu e cinstit pentru că ultima dată tot Gal a câştigat. Nu ştiu dacă mai aveam vreo şansă. Cu o jumatate de curaj doream să ieşim pe locul întâi. Se aude o voce:
— 1,2,3... Staaaaaaart!...
Myu zbura cât de tare putea, noi pe lângă el. Ajunse la gheaţă, ne-a dat drumul, eram pe gheaţă şi o văd pe Lo cum îmi face semne să mă uit în sus, încerca să se oprească, dar nu reuşeşte.
— Dokomiţii!
— Fugiţi, vin Dokomiţii!
Cerul se întunecă, jos gheaţa devine neagră, bucată cu bucată e tot mai neagră şi umbra venea spre mine. Cu toate puterile încercam să mă opresc, să fug, să mă ascund. Auzeam strigăte, toţi fugeau în toate părţile. Lo mă prinde de mână, ne învârtim în cerc de două ori şi ne oprim. Eu strigam la fraţii mei, să mă ajute.
— Veniţi cu mine!
E Myu, ne prinde de mână şi ne ascundem în scorbura unui copac. Stăteam ghemuiţi şi nu ştiam ce se întâmplă afară. Se auzeau ţipete, zgomote. În fuga noastră spre copac, am văzut cum, de sus, o rază roşie distrugea tot ce întâlnea în cale. Trupurile alkumiţilor, în contact cu ea, se transformau într-un albastru tot mai deschis până dispăreau. Lo stă ghemuită lângă mine şi zice întruna:
— Mama, vreau să o văd pe mama.
Eu mă gândesc la toţi fraţii mei, îmi doresc să fie aici. Myu stă la intrarea în scorbură şi priveşte neputincios la ce se întâmplă. Dintr-o dată, o rază roşie luminează locul unde eram, văd trupul fratelui meu cum dispare încet–încet. Îmi spune să stau liniştită, să nu scot un cuvânt. Lumina a disparut şi Myu nu mai era, zgomotul devine tot mai slab, până dispare. Am înţeles că el trebuia să plece, ca noi să scăpăm, ştia că dokomiţii pot să localizeze tot ce este alkumit. Lacrimile îmi inundau obrazul, mă gândeam la toţi cei dragi, îmi reproşam că nu am putut să fac nimic, doar să mă ascund. Lo nu mai zice nimic, mă uit în ochii ei şi zic:
— Lo, Lo, Loooo... nimic, avea o privire rătăcită. Lo, gata, au plecat!
Mă uit în stânga şi în dreapta, nu se vede nici o urmă de dokomit, o iau de mână pe Lo şi ieşim tiptil din scorbură.
Nu mai e nimeni. Toţi alkumiţii au dispărut. Doar gheaţa cu trofeul ei au rămas neatinse.
— Aly, hai să mergem acasă, zice Lo cu o jumătate de gură.
— Gal, Toy, îi strig în şoaptă, dar nu îmi răspunde nimeni.
Cred că în acel moment orice ne-ar fi ieşit în faţă, am fi ţipat de frică. În drum spre casă, vedem şase picioare ce ies de sub câteva crengi uscate acoperite de zăpadă. Ne uităm una la alta şi ne întrebam cine o fi? Câţiva alkumiţi au reuşit să scape?! Cum ne apropiam, vedeam că picioarele începeau să tremure tot mai tare.
— Hei!!! Cine sunteţi? întreb eu.
— Au, nu, nu am făcut nimic! se aud cum ţipă alkumiţii de sub crengi.
După câteva secunde şi-au dat seama că aud o voce cunoscută şi întreabă:
— Cine sunteţi voi? Cum aţi reuşit să scăpaţi de dokomiţi?
— Noi suntem Aly şi Lo şi ne-am ascuns în scorbură.
Crengile se dau la o parte şi de sub ele ies cei trei alkumiţi, care au participat la concurs.
— A, vă ştiu, zic eu, sunteţi cei trei, care daţi din cap odată.
— Da, zic ei în cor.
— Dar cum vă cheamă?
— Pe mine mă cheamă Bo,Bi,Bu, zic toţi trei deodată.
— Staţi, că nu am înţeles cine este Bo şi cine este Bu?
— Eu sunt Bo... zic ei.
— Off, de unde? de la stânga încep numele voastre sau de la dreapta?
— Din dreapta, şi ridică toţi mâinile.
Erau nişte grăsani toţi trei, cu nasul roşu. Nu ştiu ce era în mintea lor, dar important era că nu suntem singure. Le-am propus să ne însoţească până acasă.
— Da, venim, venim, zic ei.
Lo, grăbită, era prima, eu după ea şi grăsanii fugeau după noi. Ajunşi acasă, Lo deschide repede uşa şi strigă:
— Mamaaaaaaaaaaa!
Nimic, dokomiţii au răpit-o şi pe ea. Lo s-a aşezat pe scaun, cu mâinile rezemate pe genunchi şi cu ochii în lacrimi, zicând:
— Ce ne facem? Cine o să aibă grija de noi?
— Mergem să-i căutăm, poate găsim pe cineva care ne poate spune unde stau dokomitii şi să-i aducem pe toţi cei dragi acasă, zic eu supărată de tot ce am văzut.
— Dar nouă ne e frică şi de umbra noastră. Cum putem străbate toate pădurile? zice Lo.
— Mergem şi noi cu voi, zic cei trei.
— Da, ce consolare..., zic eu.
— Să mergem, să mergem, să mergem!
— Bo,Bi,Bu, nu putem pleca aşa, trebuie să ne îndrume cineva.
Lo se ridică şi arată cu mâna nordul, spunând:
— Acolo trebuie să mergem, pentru că ţinutul dokomiţilor e la nord.
— Ba la sud, sud, sud, aşa ştim noi, zic tripleţii.
Mă uitam la ei cum se ceartă, Lo vroia la nord, tripleţii vroiau la sud.
— Gataaaaaaaaaaa! Potoliţi-vă, nu plecăm niciunde. În seara aceasta dormim şi mâine dimineaţă vom vedea încotro vom merge. Am hotărât să dormim cu toţii într-o cameră, eu în patul meu, Lo în patul fraţilor mei, iar tripleţii vor dormi pe jos. Nu apucăm să adormim bine, că se aude un sforăit pe trei voci. Îmi astup urechile cu perna, dar degeaba, tot aud zgomotul. Mă întorc când pe-o parte când pe alta, nu pot să dorm.
— Lo! Dormi?
— Nu pot, sforăitul e îngrozitor!
Apucă Lo una din pernele de pe pat şi o aşează sub capul lui Bo, acesta nu mai sforăie şi, după câteva secunde, nici ceilalţi doi. Bo dormea cu zâmbetul pe faţă. Mă uit la Bi şi Bu, aveau acelaşi zâmbet, cu toate că aceştia nu aveau perna sub cap.
Noaptea, în vis îmi apare un om cu barbă albă până la genunchi ce stătea aşezat pe un scaun împărătesc. Doi lei stăteau lângă tron, unul la dreapta, celălat la stânga. Distanţa era destul de mare, dar tot îmi era frică să mă apropii.
— Vino lângă mine, îmi zice omul cu barbă.
Mă uit în ochii lui albaştri şi încep să mă mişc spre el, fără ca eu să dau din picioare. Îmi face semn, să privesc la mâinile lui. Cele două mâini se unesc la nivelul pieptului, după care se deschid. O lumină aurie iese din palme şi apare o imagine. Văd cerul cu nori, văd câmpii, dealuri şi munţi, nisip şi cămile, animale de tot felul, construcţii ciudate, dar văd... ochii mi se deschid tot mai mari, văd... oameni! Lumina dispare brusc, sunt în faţa tronului şi este gol, nu mai sunt nici leii, sunt doar douăsprezece lumini aprinse ce îmi indică nordul.
Mă trezesc, deschid ochii şi mă duc să o trezesc pe Lo, să-i spun ce am visat. Mă uit la patul unde dormea Lo şi văd că este gol.
— Lo! Unde eşti?
Deschid uşa, cobor repede în grădină şi strig:
— Looooooo, Loooooooooo! Unde eşti?...
Am căutat în toate locurile cunoscute şi nici urmă de Lo. Se zăresc, la un moment dat, nişte urme acoperite uşor de fulgii de nea, sunt paşii lui Lo.
Alerg să-i trezesc şi pe tripleţi. Ajung în cameră, aceştia dormeau liniştiţi, iau dintr-o dată perna de sub capul lui Bo, se aude un zgomot, e capul lui care atinge podeaua, se trezeşte şi odată cu el şi ceilalţi.
— Au, au, au!
— Dar chiar pe toţi vă doare? Haideţi, că nu avem timp, Lo a plecat fără să ne anunţe, mergem după ea.
— În ce direcţie a luat-o?
— La nord, aşa cum a fost în visul meu.
— Ce vis?
— O să vă povestesc pe drum.
— Dar noi vrem să mergem la sud.
— Măi, voi nu înţelegeţi că prietena mea cea mai bună nu e aici şi nu ştiu de ce a plecat de una singură?!...
— O fi prietena ta, dar noi ştim una şi bună, doar la sud...
— Vă rog, haideţi cu mine, de această dată mergem la nord şi dacă nu e nimic acolo, vom merge la sud.
Îi las câteva momente să se gândească, se uită miraţi unii la alţii, se contrazic, dau din picioare şi în cele din urmă zic:
— Mergem doar dacă ne promiţi că o să ne înveţi să zburăm.
— Nici eu nu ştiu, mi-ar fi prins tare bine acum. Dar dacă o să pot zbura, o să vă ajut şi pe voi.
— Bine, mergem cu tine.
Deschidem uşa, afară un vânt aproape că ne ţinea pe loc, căutăm paşii lăsaţi de Lo pe zăpadă. Tripleţii se apleacă, nasul roşu aproape că atinge zăpada şi cum se apropia de ea se topea formând un coridor de zăpadă. Aceasta în câteva secunde îngheţă, lăsând o perdea de gheaţă în părţile laterale. Se văd fire de iarbă îngheţate, mă trece un fior şi mă gândesc la Lo, sper să fie bine.
— Am găsit, strigă ei.
Mă uit şi văd urmele paşilor ei, ce se conturează în zăpada îngheţată. Vreau să le ating, dar cum mă apropii, se topesc şi dispar. Cum înaintam, vedeam urmele ei, doream să o găsesc cât mai repede. Îmi aduceam aminte cu plăcere de toate lucrurile frumoase petrecute împreună, cum cântam, alergam, cum râdeam. Îmi tot amintesc chipul ei drag, dar când deschid ochii, văd doar zăpadă şi iarbă îngheţată.
— Auci, au, au! se aud vocile tripleţilor.
Îi văd pe cei trei lipiţi de o poartă mare, iar cu mâinile îşi mângâiau capul. În lovitura lor, deschid poarta şi în faţa noastră apare o casă veche cu uşi şi geamuri înclinate. Acoperişul în mare parte nu avea ţigle, părea o casă părăsită. Batem la uşă, şi strig:
— E cineva? Alooo, e cineva acasă?
Nu primim niciun răspuns. Prin uşa întredeschisă se vede un alkumit bătrân stând pe un scăunel în faţa unui şemineu aprins. Avea un cojoc ce-i învelea trupul. Ne apropiem încet de el şi zicem:
— Bună seara, domnule alkumit!
Se întoarce cu faţa spre noi, ne priveşte câteva secunde, după care continuă să mişte lemnele ce erau în şemineu. Lumina focului se reflecta pe faţa lui. Părea un alkumit, ce a trecut prin multe greutăţi. Ochii obosiţi, pleoapele lăsate, nu puteam să cred că este un alkumit. Ce s-o fi întâmplat cu el?! Ne mai priveşte o dată.
— Bună seara, zice el cu o voce tristă.
— Numele meu este Al şi cei trei sunt prietenii mei, Bo, Bi, Bu, şi am plecat în căutarea prietenei noastre, urmând să ne eliberăm fraţii şi prietenii din ţinutul dokomiţilor.
— Dokomiţilor!!! Exclamă bătrânelul, care s-a ridicat brusc în picioare.
— Da, ne-au răpit familia, zic eu.
Îşi ridică bastonul în care se sprijinea şi ne face semn spre uşă, zicând:
— Ieşiţi, întoarceţi-vă acasă şi rămâneţi acolo!...
Nu îmi venea să cred că un alkumit renunţă să lupte şi alege să stea acasă liniştit, în timp ce toţi alkumiţii sunt la război. Mă întorc spre uşă şi aud deasupra un tupăit de paşi, ridic privirea şi îl întreb pe bătrânel:
— Cine e acolo?
— Un alkumit rătăcit, zice el.
Ochii mi se deschid, caut cu privirea scările ce urcă la etaj, le văd şi fug spre ele, mi se pare că timpul fuge odată cu mine, iar eu nu reuşesc să ajung sus. Mă apropii de o uşă mare de lemn, ezit să o deschid, în minte îmi trece un singur gând, sper să fie ea. Deschid încet uşa...
— Looooooooo!...
— Alyyyyyyy!...
Bucuria este imensă, o strâng în braţe şi nu vroiam să-i mai dau drumul. Râdeam de fericire că ne-am regăsit. Ne priveam una pe cealaltă şi plângeam de bucurie. În starea aceea de bucurie, o văd pe Lo că se uită un pic mirată la mine şi o întreb:
— Ce e? Ce s-a întâmplat?
— Aly? Simţi podeaua?
Privesc la picioare şi nu-mi venea să cred...
— Lo, zburăăăăăăm!
Nu mai ştiam ce să zic, bucuria acum era de două ori mai mare. În minte îmi veneau o mulţime de gânduri, să zbor peste munţi şi văi, să colind pădurile, să traversez mări şi oceane, dar cel mai mult vroiam să îmi găsesc părinţii. Era o clipă magică în care eu şi Lo am descoperit puterea de a zbura.
— Aly, hai să le spunem şi tripleţilor, o să se bucure şi ei.
— Lo, nu putem face asta!
— De ce nu? zice Lo un pic mirată, în timp ce atingea un colţişor înalt al camerei.
— Lo, dragă, le-am promis că dacă eu o să ştiu secretul zborului o să le zic şi lor.
— Da! Chiar, care e secretul?
— Eu doar am deschis uşa şi te-am luat în braţe. Nu înţelegeam cum pot să zbor. Acum ştiu că dacă doresc să mă ridic, o pot face doar gândindu-mă unde vreau să ajung. Dar dorinţa aceasta, să mă ridic, o aveam şi înainte, dar tot nu puteam să zbor. Oare ce a fost? mă întrebam în sinea mea. Doream să cobor în zbor la tripleţii, care aşteptau jos, să vadă ce s-a întâmplat, dar acum că noi zburăm şi nu ştim secretul, ne face să coborâm pe picioarele noastre. Aşa am şi făcut. Am luat-o de mână pe Lo, o ţineam strâns, că nu vroiam să-i mai dau drumul şi coborâm încet scările. Vedeam privirea curioasă a tripleţilor şi pe bătrânel stând pe scăunel.
— Ai găsit-o pe Lo! îmi zic tripleţii zâmbind.
— Da, şi acum vom merge împreună, le zic eu.
— Să mergem, să mergem , să mergem, zic tripleţii în cor.
— Nu mergeţi niciunde, zice bâtrânelul cu privirea direct aţintită spre noi. Nu sunteţi încă pregătiţi!...
— Dar... eu... , vroiam să-i zic că pot să zbor, dar nu am avut curajul, gândindu-mă la ce vor zice tripleţii.
— Dormiţi aici, iar mâine vă întoarceţi acasă, ne zice bătrânelul.
Ne arată camera unde trebuia să dormim, fiecare îşi alege un pat şi încercăm să adormim. M-am întors cu spatele la tripleţi, stăteam cu ochii deschişi şi năsucul sub pătură, că nu puteam să adorm, mă gândeam la tot ce s-a întâmplat astăzi, că vreau să zbor în noaptea aceasta. Îmi ziceam să ies tiptil din cameră şi să-mi iau zborul spre stele. Între timp, pleoapele îmi devin tot mai grele şi ochii îmi trec în visare. Aici văd câmpii verzi, cu flori şi păsări care cântă, îi văd pe fraţii mei cum de sus îmi fac semn să vin la ei. Mă înalţ spre ei şi împreună zburăm. Dar nu zbor mult, că aud o voce:
— Uite! Uite! le zice Bo celorlalţi doi fraţi.
El nu a adormit şi vede cum eu stăteam în aer, în loc să dorm orizontal pe pat. Cum aud vocea, deschid ochii şi dintr-o dată cad în pat. Zgomotul a trezit-o şi pe Lo.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Lo, aproape adormită.
— Aly, Aly, Aly poate să zboare! zic tripleţii cu vocea mirată.
Văd privirea şocată a tripleţilor şi mi-am zis în minte că trebuie să le spun, nu ar fi corect să le ascund aşa ceva.
— Da! Bo, Bi, Bu, eu şi Lo putem să zburăm şi asta am descoperit-o în seara aceasta, când ne-am reîntâlnit.
— Şi, şi, şi, care e secretul? întreabă ei grăbiţi.
— Păi vezi..., nici noi nu-l ştim.
Tripleţii, necăjiţi, au început să facă zgomot, dădeau din picioare, săreau că poate–poate au să zboare şi ei. Bătrânelul a fost trezit de zgomotele lor, a urcat la noi, deschizând uşa cu putere.
— Linişteeee! zice el autoritar.
Toţi s-au oprit, nu se mai auzea nimic.
— Ce sunt zgomotele acestea?
Nimeni nu îndrăznea să zică ceva.
— Dacă nu vă place să dormiţi în cameră, atunci vă poftesc să dormiţi afară.
Atunci i-am spus că eu şi Lo putem să zburăm şi că tripleţii vor şi ei. În acel moment, faţa bătrânului se însenină şi vedeam un zâmbet micuţ pe faţa lui.
— Vrem....Vrem...Vrem... şi noi să ştim care e secretul zborului, zic tripleţii cu o voce murmurândă.
Se întoarce spre ei şi zice:
— Nu există niciun secret, ci doar un moment de bucurie mare!
Închide uşa după el şi coboară încet spre camera lui. Tripleţii erau încă în ceaţă, nu au înţeles ce a vrut să spună cu un moment de bucurie mare şi se întrebau când au să aibă şi ei un astfel de moment.
Dimineaţa, îl văd pe bătrânel la masă şi cinci scaune pregătite pentru noi. Ne aşezăm cu toţii la masă.
— Numele meu este Ru, zice bătrânelul.
— Ru! Eşti Ru! exclam eu. Ştiam despre el din poveştile spuse de mămica mea înainte de culcare. Un adevărat războinic în luptele cu dokomiţii, se lupta cu ei până la ultima suflare, iar acum nu îmi venea să cred că îl am în faţă.
— Eşti eroul meu, zic eu mulţumită.
— Nu sunt un erou, sunt un alkumit înfrânt, slab şi fără de putere.
— Ce s-a întâmplat? întreabă tripleţii.
— Voi ştiţi că există oameni? întreabă Ru, trecând cu privirea peste chipurile noastre.
— Da, nu, da, da ştim..., zicem noi.
— Noi suntem... (ochii noştri largi deschişi urmăresc atent buzele bătrânelului) vindecătorii acestui pământ, iar oamenii ne numesc lumina albă.
Înghit în sec, nu înţelegeam nimic, chiar e ciudat, noi vindecători?
— Toată puterea este în voi! continuă Ru să ne vorbească. Oamenii, animalele, plantele, au nevoie de noi, doar să doriţi să faceţi binele. Acesta este un alkumit!
— Şi noi vom putea fi de folos cumva? întreabă tripleţii nedumeriţi.
— Da, fiecare are un rol pe acest pământ, nimic nu este întâmplător.
— Dar noi nu putem zbura, zic tripleţii.
— Va veni şi timpul vostru, zice bătrânul, după care se ridică şi pleacă de la masă.
— Să zburăm! zic eu bucuroasă de puterea ce era în mine.
— Luaţi-ne şi pe noi, vă rugăm! zic tripleţii.
— Bine!
Îi apuc de o mână pe tripleţi, Lo de alta şi ne înălţăm spre cer.
— Mai încet, mai încet, mai încet! zic speriaţi tripleţii, văzând cât de repede ne apropiam de nori.
Aici, o linişte şi o frumuseţe covârşitoare. Totul e de un albastru liniştitor, parcă aş fi în pat şi visez. Numai atunci îmi puteam imagina astfel de lucruri, iar acum le trăiesc. Fiecare adiere de vânt o simt pe trupul meu, este atât de bine! Facem tot felul de acrobaţii, intrăm în nori, ne învârtim printre ei, îi mai aruncăm pe tripleţi în sus, după care îi prindem, totul e perfect, până când...
— Lo! Ascultă! Auzi? zic eu.
— Ce să aud? întreabă Lo.
Îşi ciuleşte atent urechile.
— Da, Aly, aud un sunet.
— Ce sunet, ce sunet, ce sunet ? întreabă tripleţii miraţi.
E un ecou, din ce în ce mai clar, e o voce, mă apropii de pământ şi aud mai multe voci şi mai multe voci. Vreau să le disting, să ştiu a cui este fiecare dar e foarte greu. Aud cum pomii freamătă în trunchiurile lor, plantele, ce vor să iasă de sub zăpadă, ca să vadă soarele, aud animalele cum îşi cheamă puii lor. Dar, mai puternic decât toate, aud o căprioară cum cere ajutor.
— Am văzut-o! zic eu cu voce tare.
— Ce ai văzut? Ce ai văzut? Ce ai văzut? întreabă tripleţii.
— O căprioară e rănită şi cere ajutorul!
Era timpul să ne dovedim calităţiile de vindecători. Îmi trec prin minte vorbele bătrânelului Ru, că trebuie să facem binele şi că puterea este în noi. Cu o voinţă mai mare mă îndrept spre căprioara rănită. De aici, de sus, e doar un punctuleţ, dar cu cât mă apropii mai tare, punctuleţul se face mai mare, prinde contur, iar printre crengi văd căprioara străpunsă de o săgeată. Stătea întinsă pe pământ şi îşi chema părinţii. Era singură şi izolată de ai săi şi în dorinţa de a găsi puţină iarbă a ieşit din pădure, iar aici cineva i-a făcut rău micuţului animal. Aterizăm lângă căprioară, mă apropii încet de ea. Răsufla greu, o ating şi îi simt inimioara cum bate tot mai încet.
— Cum să o vindec? o întreb pe Lo.
— Nu ştiu! zice Lo mirată de ce se întâmplă.
O ating, o mângâi, nimic magic nu se întâmplă, iar ea, sărăcuţa, aproape că se stinge. Între timp, îi văd pe tripleţi cum merg când în stânga când în dreapta, se clătinau.
— Vai dar câte Aly şi cât de multe Lo!!! ziceau ei ameţiţi în urma zborului.
În ochii lor, acum, eram o armată de alkumiţi. Îşi mai dau când într-o parte când în alta şi se proptesc de căprioara rănită, punându-şi mâinile pe ea. Din foarte multe Lo şi Aly, imaginea le devine tot mai clară...
— A, aici eraţi? zic ei.
— Da! zic eu, uitându-mă mirată la săgeata care încet dispare din trupul animalului.
Mă duc şi pun mâna repede pe căprioară şi aud cum inimioara îi bate tot mai repede.
— Fugiiiiiiiţi! zic eu.
Căprioara se ridică dintr-o dată, iar noi toţi ne-am dat în spate, lăsând-o să plece la ai ei. I-am auzit bucuria din suflet.
— Bo, Bi, Bu, voi aţi vindecat animalul, le zic eu într-un târziu.
— Noi?! Noi?!! Noi?!!! întrebau, uitându-se unul la celălat.
Văd cum în jurul celor trei apare un cerculeţ de culoare albastru deschis. Tripleţii se uitau şocaţi la cerculeţul ce-i înconjura, încercau să-l dea la o parte, dar de fiecare dată când mâna lor atingea cerculeţul abastru, trecea prin cerculeţ, de parcă nu ar fi fost acolo, iar când păşeau, cerculeţul mergea odată cu ei. Erau uniţi de acel cerculeţ şi orice ar fi vrut să facă tot nu reuşeau să scape de el.
— Oau! zic eu.
Tot în acel timp, îi văd cum aceştia se ridică de la pământ, zicând:
— Zburăm, zburăm, zburăm!...
Ne-am dus şi noi după ei. Era minunat să ştim că putem zbura cu toţii, dar cel mai mult mă neliniştea cerculeţul, ce o fi cu el? Singurul care putea să ne lămurească este bătrânul Ru, aşa că ne îndreptăm spre el.
Ne înălţăm până la nori, aici se vede cum lumina se reflectă în cerculeţul albastru, făcându-l tot mai strălucitor. Era frumos, ei erau veseli şi plini de voie bună, şi-au găsit puterea, şi ce putere!...
La un moment dat îl zărim pe bătrânel cum dădea zăpada la o parte, cu o lopată grea de lemn. Cum ne vede, scapă lopata din mână, şi cade în genunchi. Se uită direct la tripleţi, vede cerculeţul albastru şi zice: — În sfârşit, se poate!...
Ne apropiem de bătrânel, îl ducem în casă, îl aşezăm pe scaun şi îi povestim tot ce s-a întâmplat.
— Of, cât mă bucur, dragii mei, că pot să văd că mai există speranţă, zise Ru foarte ostenit. Eu, zise în continuare Ru, mi-am dat toată silinţa să fiu cel mai bun în lucrarea mea, să-i fac pe toţi să urmeze calea cea dreaptă, să aleagă binele. În lupta mea cu dokomiţii, am văzut atâta ură pe chipul oamenilor, dar am văzut şi dragoste şi bucurie pe feţele copiilor lor. O mare încercare stă să înceapă, iar voi trebuie să fiţi pregătiţi. De aceea, trebuie să rămâneţi aici, să vă învăţ, să îl puteţi înfrunta pe marele Kan Dokomitul.
— Kan!!! exclam cu uimire.
— Da, el este cel care a reuşit să mă aducă în starea aceasta şi la fel ca Bo, Bi, Bu, am avut şi eu 10 inele albastre. De fiecare dată, când pierdeam o luptă, unul din inele dispărea; şi o dată cu el şi puterea din mine. Acum sunt ceea ce vedeţi, un bătrân care are nevoie de căldură, de baston... Fiecare din voi este înzestrat cu un dar, pe care trebuie să îl descoperiţi singuri. Atunci puterea va creşte în voi.
Cuvintele bătrânului Ru îmi luminează sufletul, savurez fiecare cuvânt, vreau să îmi aduc părinţii şi fraţii înapoi.Toţi cinci am hotărât să rămânem.
Zilele treceau una după alta, timp în care noi îl ajutam pe Ru la toate treburile gospodăreşti. I-am reparat acoperişul, am pregătit lemne pentru foc şi am făcut curat în grădină. În fiecare seară ne povestea cum se lupta cu dokomiţii din toate ţinuturile pământului. A întâlnit prinţi şi prinţese, ce stăpâneau peste mări şi ţări, ciclopi, balauri cu şapte capete, dragoni fermecaţi şi multe făpturi ale pământului. A trecut ceva timp, până am aflat cum trebuie să ne luptăm cu dokomiţii şi acum credem că suntem gata să pornim în aventura noastră.
— Maestre Ru, sunt gata să-l înfrunt pe marele Kan Dokomitul!
— Nu te pripi, Al Alkumit. Prima dată trebuie să găseşti sabia dreptaţii!...
— Unde este această sabie?
— În Ţinuturile Greciei, zise Ru fixându-mă cu privirea.
— Uraaa! O să-i întâlnim pe Poseidon, Hera şi Atena, pe Afrodita şi Artemis, zic tripleţii.
— Şi de ce crezi că ei o să ne primească cu braţele deschise? întrebă Lo.
— Pentru că noi suntem băieţii buni, zic tripleţii zâmbind.
Of, când mă gândesc la câte lupte au existat între zei şi oameni, cum zeii îşi satisfăceau câte un capriciu din care tot ei ieşeau învingători. Iar Bo, Bi, Bu nu au luat în seamă spusele învăţătorului Ru şi nu ştiau ce primejdii ne aşteaptă. Vreau să găsesc această sabie, ca să-mi pot aduce familia acasă.
— Noi o să facem tot posibilul să nu vă dezamăgim, maestre! O să găsim sabia dreptăţii şi nu ne vom opri până când nu îl vom doborî pe Kan Dokomitul, zic eu.
— Bine, Aly, duceţi-vă! zise Ru.
L-am îmbrăţişat cu toţii pe Ru şi ne-am luat rămas bun.
— Să ne vedem cu bine! spune Ru.
Ne înălţăm apoi spre cer. Dorim să ajungem în insula Ciclopilor, o insulă grecească; este primul popas în drumul nostru.
— Lo, uite marea!...
— Da, Aly, e Marea Mediterană.
Îi văd pe tripleţi cum îşi dau drumul de sus şi strigă:
— Să vedem cine atinge primul marea.
Este pentru prima dată când vedeam marea, doar am auzit din poveşti despre ea şi acum tripleţii vor să ajungă înaintea mea, nu se poate, e o provocare. Încerc să prind viteză, dar tripleţii sunt mai grei. Of, o să ajungă înaintea noastră! Cum coborâm spre mare, vedem un peşte uriaş, ce deschide gura, vrând să ne mănânce. Tripleţii nu au văzut pericolul şi înaintau spre mare fericiţi că vor fi primii.
— Staţi, staţi! strig la ei.
— Staţi, un peşte mare vrea să vă mănânce! zice Lo.
— Eh... peşte! Voi vreţi să atingeţi marea înaintea noastră!...
— Nu, Bo, Bi, Bu, în spatele vostru chiar e un peşte uriaş iar, dacă nu vă opriţi, o să ajungeţi micul lui dejun!
Îşi întorc capul toţi trei deodată şi strigă:
— Ajutooor, ajutoooor, ajutooooor!...
Din mare se ridică un val uriaş cu formă de om.
— Cine îmi tulbură apele? se aude o voce gravă.
În acel moment, peştele uriaş se ascunde în mare, iar tripleţii, bucuroşi că au scăpat, ating apa cu mâna.
— Am reuşit, suntem primii, uraaa!...
Se întorc spre valul uriaş, zicând:
— A, te ştim, tu eşti Poseidon, zeul mării. Salut!
— Cum îndrăzniţi să-mi pronunţaţi numele?
Când au văzut cât de serios este au strigat:
— Aly, Lo, ajutor!
S-au ascuns în spatele nostru şi îşi scoteau capul din când în când, să vadă ce se întâmplă.
— Zeule Poseidon, nu vrem să vă neliniştiţi din cauza noastră, noi eram doar în trecere, zic eu.
— Aşa ziceţi toţi, şi când ajungeţi la mal, mânjiţi numele meu...
— Noi... noi... noi... am şi uitat ce am văzut, zic tripleţii tremurând de frică.
— Noi suntem alkumiţi şi nu ne stă în fire să zicem lucruri răutăcioase, zic eu.
— Dar ce căutaţi aici? întreabă zeul.
— Căutăm sabia dreptaţii, ne îndreptăm spre insula Ciclopilor..., zic eu.
—Vă las să ajungeţi la insulă, doar dacă îmi promiteţi că o să-mi găsiţi tridentul.
— Tridentul?! Da, desigur, o să vi-l găsim, zic tripleţii.
Mai stau câteva secunde, se uită la mine şi la Lo şi întreabă:
— Dar ce este acela trident?!?
Zeul, furios, porneşte câteva valuri, le înalţă...
— Staţi, vă rugăm! O să facem tot posibilul, vă ajutăm să vă găsiţi tridentul!
Înmuiat de vorbele lui Lo, zeul linişteşte marea şi se scufundă în ea.
— Am scăpat! zic tripleţii fericiţi.
Am început cu toţii să atingem marea şi să ne minunăm.Vedeam cum soarele sclipeşte în apă, delfini ce zburdau şi tot felul de peşti.
— Aly, uite ţărmul!...
— Da Lo, e insula.
Ne-am apropiat de insulă, vedem câteva bărci cu pescari, care aveau năvodurile aruncate în mare. Ne apropiem de prima barcă şi încercăm să-i salutăm.
— Bună pescarilor!
Se uită în stânga şi în dreapta şi rămân nedumeriţi.
— Aly, ştii că oamenii nu ne pot vedea, îmi zice Lo.
Încerc să mă învârt prin faţa lor, să fac tot felul de semne, mă strămb la ei, nimic şi nimic.
Tripleţii, nervoşi că nu pot fi văzuţi, apucă un peşte din barcă şi îl lovesc pe unul dintre pescari.
— Na! Acum ne vezi? zic tripleţii plesnindu-l peste faţă.
Ceilalţi pescari, ce se aflau în barcă, au văzut cum peştele mort se ridică şi îl loveşte pe unul din ei peste faţă. De frică au sărit în apă şi au înotat spre mal.
— Măi Bo, Bi, Bu, să nu mai faceţi aşa ceva, aţi speriat oamenii cu purtarea voastră...
— Da, Aly, ai dreptate, zice Lo uitându-se direct la tripleţi.
Văzând tripleţii că noi ne uităm urât la ei, au zis că o să-şi ceară iertare pescarilor. Au fugit după ei.
— Staţi! strig la ei.
Aceştia nu se opresc, îi ajung pe pescarii ce erau deja la mal şi le zic:
— Vă rugăm să ne iertaţi, nu am vrut să vă lovim cu peştele peste faţă...
La auzul acestor vorbe, oamenii au început să-şi pună mâinile în cap şi au luat-o la fugă.
Tripleţii se opresc şi zic:
— Noi... noi... noi... am vrut să ne cerem iertare...
— Bo, Bi, Bu, trebuie să fiţi foarte atenţi la ce spuneţi! Nu vă aduceţi aminte ce ne spunea maestrul Ru? Că vorbele sunt oglinda sufletului şi noi vom deveni ceea ce facem. Aşa că trebuie să fiţi atenţi...
Au dat cu toţii din cap în semn de aprobare. Lo m-a prins de mână şi ne-am continuat drumul vizitând insula. În faţa noastră era un nisip strălucitor ca o mantie aurie, cuprins de pietre aduse de mare pe ţărm. Mai zburăm un pic şi vedem verdeaţă, dealuri şi mai sus munţii. O privelişte atât de frumoasă, credeai că eşti în cel mai frumos loc de pe pământ. La un moment dat în faţa noastră a apărut un sătuc. Intrăm şi vedem oameni îmbrăcaţi în haine lungi, simple, strânse la mijloc de o curea. În picioare aveau sandale de piele. Femeile erau îmbrăcate în haine albe de in, brodate cu modele specifice locului în diverse culori. Casele erau construite din blocuri de piatră, aranjate frumos una lângă alta. Pe la colţuri se auzeau oameni care bârfeau, alţii ieşeau din cârciumă beţi criţă, mergând pe 10 cărări. Din depărtare zăresc printr-o crăpătură mare în zid un copilaş, ce era într-un coşuleţ. Mă apropii de el, se uita direct la mine, nu îmi venea să cred că pupilele micuţului pot urmări toate mişcările mele. Îmi zâmbeşte şi îmi gângureşte ceva pe limba lui.
— Lo, micuţul acesta ne poate vedea!...
Mă întorc şi văd că Lo şi tipleţii nu sunt lângă mine. În curiozitatea de a vedea cât mai multe, au uitat de mine. Mă uit prin mulţime, zbor printre oameni, printre mese, mă feresc de toate obiectele, care sunt mişcate de oameni în graba lor şi tot nu o găsesc pe Lo.
— Lo! Looooooo!...
Mai în faţă, văd o familie care se ceartă foarte tare, iar Lo stă să asculte. Privea cu atenţie cum bărbatul îi spunea lucruri foarte urâte soţiei sale. Eu am stat retrasă, să văd ce se întâmplă. Lo se apropie de bărbatul care gesticula şi îl atinge pe gură, încercând să-l facă să nu mai vorbească urât. În acea clipă, ochii bărbatului se înseninară şi îşi privea nevasta. Se pune în genunchi şi îşi cere iertare, spunându-i că o iubeşte.
— Lo! Ce ai făcut? întreabă tripleţii, care au văzut ce s-a întâmplat.
— Nu am făcut nimic! Am atins cu mâna buzele bărbatului...
În acel moment, un cerculeţ albastru o înconjură şi pe Lo. Acum toţi au un cerculeţ doar eu nu am. Acest gând m-a făcut să mă ascund în spatele unui coş de nuiele plin cu porumb. Aşteptam să plece, i-am auzit cum mă strigă, erau aşa de veseli... Eu nu mi-am găsit puterea şi mi se părea că sunt cea mai slabă. După ce au trecut de mine, am ieşit din ascunzătoare şi am plecat din sat. Nu găseam acel ceva, care îmi poate da şi mie putere, dar poate dacă aş găsi sabia dreptăţii, puteam sta alături de prietenii mei. Merg mai departe, uitându-mă din când în când la sat, gândindu-mă la prietenii mei.
Se lasă seara, aerul începe să adie mai tare, sus pe cer se văd norii care se adună. O ploaie deasă coboară din cer, iar eu trebuie să mă ascund. Văd o peşteră sculptată de apă în munţi. Intru printre bolovanii ce blocau accesul oamenilor în ea. Nişte făclii aprinse luminau drumul spre o încăpere mare. O umbră uriaşă se reflecta pe peretele din faţa mea. Am vrut să mă opresc, să stau ascunsă, dar dorinţa să văd ce este acolo a fost mai mare. Mă apropii tiptil şi văd... stând pe jos un ciclop, ce avea braţele şi picioarele prinse în lanţuri grele. Singurul său ochi era distrus şi nu putea să vadă. A simţit că se apropie cineva şi începea sa dea din cap, încercând să miroase noul venit, zicând:
— Cine e acolo?
— Numele meu este Al Alkumit şi am intrat în peşteră, să mă feresc de ploaie.
Văd cum ciclopul, mânios, trage de lanţuri şi scoate un sunet groaznic.
— Bine, am înţeles! Gata, plec, îi zic ciclopului îndreptându-mă spre ieşire.
Probabil că suferise mult sau poate că merita, din moment ce era în lanţuri.Văzând că nu am nimic cu el, a zis:
— Stai! Nu pleca, numele meu este Polyphemus...
— Bine, îi răspund neştiind ce să fac mai întâi să vorbesc cu el sau să o iau la fugă. Ce s-a întâmplat? De ce eşti orb?
— Eu, zice ciclopul, mă ocupam de păstorit pe această insulă. A fost bine atâta timp cât am trăit lângă oile mele, dar apoi au apărut oamenii care mă considerau hidos, îmi spuneau vorbe urâte şi au început să arunce cu pietre în mine. M-am refugiat aici în peşteră, sperând că mă vor lăsa în pace. Apoi Odysseus, împreună cu 12 marinari au ajuns şi ei pe această insulă. Părea un om de treabă şi i-am arătat bogăţiile ce le aveam adunate în peşteră. Lăcomia din inima lui l-a făcut să fure şi să le încarce pe corabie. Mă ademenea cu vin, eu adormeam, iar el fura lăzile cu aur. Când mi-am dat seama, m-am proptit la ieşirea din peşteră şi nu le-am mai dat voie să iasă afară. Nemaiavând ce să mănânc, am început să pap căte 2 membrii ai echipajului, lăsându-l pe Odysseus la final. Acesta, îngrozit de ce îl aşteaptă mi-a dat să beau ultimul burduf cu vin. Aşa că am adormit, el şi cei care au mai rămas s-au îmbrăcat cu pieile de oi ce erau în peşteră şi s-au strecurat pe lângă mine. Eu am crezut că sunt oile mele, asta până când am simţit o pătura în flacări, ce îmi ardea ochiul. Am ţipat de durere, am aruncat cu bolovani după ei, dar tot nu i-am prins. Supărat, m-am dus la tatăl meu, Poseidon, şi i-am furat tridentul, încercând să mă răzbun.
— Deci, la tine e tridentul!?
— Nu este la mine! Deoarece, când am ieşit din apă, am vrut să provoc o furtună îngrozitoare pe mare, sperând în felul acesta să mă răzbun; când am poruncit acest lucru mării, tatăl meu m-a auzit, iar eu de frică m-am ascuns în peşteră, ţinând strâns tridentul în mână. Apoi a apărut Hephaestus, care mi-a promis că mă apără de furia tatălui meu, dacă îi dau în schimb tridentul. Eu, de frică, i l-am dat, iar el drept mulţumire m-a închis în lanţuri. Şi de atunci n-am mai ieşit din peşteră.
— Cine e Hephaestus?
— Este zeul focului, îmi răspunde ciclopul.
— A... este cel care făureşte arme de tot felul.
— Da, armele lui Achilles, tronul de aur al Herei, trăznetele lui Zeus…
— Bine! Şi cum putem desface lanţurile cu care eşti legat?
— Numai Hephaestus poate, folosind tridentul tatălui meu...
În timp ce vorbeam, în colţul peşterii apare o luminiţă, care se face tot mai mare şi din ea iese zeul focului, ţinând tridentul în mână şi zice:
— Ce cauţi aici, alkumitule?
— Eu…
— Nimeni nu poate rupe lanţurile făcute de mine, zice zeul furios.
Înclină tridentul spre mine, iar din el iese o scânteie puternică, ce se îndreaptă către mine. Nu vroiam să fiu un alkumit prăjit, aşa că mă uit şi văd o stâncă, după care mă ascund. În momentul în care scânteia loveşte piatra, aceasta se sfărâmă în multe bucăţi, iar eu rămân descoperită. Zeul se uită la mine şi vede cum stăteam ghemuită, cu mâinile acoperindu-mi urechile. Râde şi mai trimite o scânteie spre mine. Atunci, mi-am dat seama că zeul acesta nu glumeşte şi chiar mă vrea prăjită. Am început să strig cât mă ţineau plămânii:
— Ajutor! Ajutor!...
În timp ce strigam, mă ascundeam după câte o stâncă, ce de fiecare dată se sfărâma, când scânteia din trident o atingea. Zburam din colţ în colţ şi scânteia după mine. La un moment dat aud o voce:
— Stai! Opreşte-te!
Mă uit şi îi văd pe tripleţi şi pe Lo.
Zeul îşi îndreaptă privirea spre ei, zicând:
— Eu sunt Hephaestus, zeul focului, şi am să vă ard pe toţi!...
— Ai fi tu Hepa şi mai nu ştiu cum, dar Aly este prietena noastră şi nu te vom lăsa să-i faci vreun rău...
— Şi cum aveţi de gând să mă opriţi?
După câteva clipe, zeul ridică tridentul şi îl îndreaptă de această dată către prietenii mei. Scânteia porneşte spre ei.
— Fugiţi! Ascundeţi-vă! strig eu la ei.
Vedeam cum prietenii mei zburau şi ocoleau de fiecare dată scânteile ce veneau spre ei. Când zburau în sus, când în jos, au făcut în aşa fel, încât la un moment dat scânteia atinge lanţul ce ţinea legat ciclopul şi îi eliberează mâna dreaptă. Ciclopul, văzând că are o mână liberă, prinde zeul de gât. Acesta, de durere, scapă tridentul din mână şi cu o voce subţirică zice:
— Te rog! Nu mă omorî!...
Văzând că ciclopul, din răzbunare, strânge tot mai mult gâtul zeului, mă apropii de el şi îi zic:
— Stai! Opreşte-te, tu nu eşti rău...
— Dar m-a ţinut legat atâţia ani... zise ciclopul.
— Dacă ai să-l omori, toţi se vor supăra pe tine, tatăl tău, mama ta şi toţi prietenii tăi.
Auzind aceste vorbe, ciclopul îşi desface mâna, iar zeul răsuflă uşurat şi dispare. În acea clipă, în jurul meu a apărut cerculeţul pe care îl doream de multă vreme. Era atât de frumos, mă simţeam puternică, îmi dădea o stare de siguranţă. Tripleţii şi Lo au văzut cerculeţul, s-au apropiat de mine şi mi-au zis:
— Aly! Cerculeţul albastru!...
— Da, am şi eu putere!...
După ce am zis aceste cuvinte, simt cum inima îmi este tristă, pentru că nu ştiam ce fel de putere am şi speram să nu mă întrebe. Dar cum Bo, Bi, Bu sunt curioşi, întreabă:
— Ce putere ai, Aly?
— Nu ştiu cum mi-a apărut cerculeţul albastru; poate... că nu îl merit...
— Nu spune asta, este ceva în tine şi ai să o găseşti! zise Lo încercând să mă încurajeze.
— Eu ştiu că tu ai puterea să-i faci pe oameni să se iubească.
— Da, Aly! Dar de unde ştii?
Şi am început să-i povestesc cum stăteam ascunsă şi o priveam cum a atins buzele bărbatului, iar acesta imediat a început să-şi iubească soţia.
— Iar tripleţii au darul de a vindeca, eu în schimb nu îmi cunosc darul, zic supărată.
— Darul tău este să stai lângă noi, zic tripleţii cu zâmbetul până la urechi.
În timp ce noi vorbeam, ciclopul apucă tridentul şi loveşte puternic lanţurile de care era legat. Acestea se rup, iar ciclopul se eliberează.
Mă îndrept spre el şi zic:
— Stai! Ce vrei să faci?
— Mă duc să-i dau tatălui meu tridentul, poate aşa mă va ierta!...
Îl văd cum părăseşte peştera ţinând tridentul în mână. Se aud fulgere în ploaie, iar jos, pe pământ, se vede umbra ciclopului care se îndreaptă spre mare. Dintr-o dată tripleţii mă iau în braţe, zicând:
— Ce bine ne pare că suntem din nou împreună!...
— Hei! Pe mine m-aţi uitat? spune Lo venind spre noi.
Ne-am îmbrăţişat cu toţii şi ne-am zis că nu ne vom mai despărţi niciodată. Era prima noapte magică în care am luptat împreună, mi-aş fi dorit să fie şi Myu, Gal şi Toy. Abia aştept ziua când le voi putea povesti prin ce am trecut.
Ne-am aşezat fiecare pe o bucată de piatră şi încercăm să adormim:
— Patul tău e moale? Mă întreabă tripleţii, în timp ce se învârteau când pe-o parte când pe alta.
— E tare rău, dar mâine vom ieşi din peşteră şi vom găsi locuri mai bune de dormit. Încet–încet, pleoapele mi se închid, adorm şi visez că sunt în mijlocul unui lan de porumb din care ieşeau dokomiţii, e ca un coşmar, deschid puţin ochii şi văd lumina soarelui. Prima întrebare ce îmi trece prin minte este cum de văd soarele din moment ce sunt în peşteră?! Deschid ochii mai mult şi văd că sunt... într-un glob de sticlă. Mă ridic şi strig:
— Ajutor! Ajutor!...
Nu îmi răspunde nimeni. Globul se înălţa tot mai sus şi cum mă ridicam i-am văzut, mai în depărtare, pe Lo şi pe tripleţi, în câte un glob de sticlă, ce urca spre nori. Băteam cu putere în sticlă, dar nu mă auzea nimeni. La un moment dat, văd deasupra norilor o corabie uriaşă, de care erau legate zece globuri de-o parte, zece de cealaltă parte. Globul de sticlă în care eram s-a oprit lângă primele zece. Globurile în care erau Lo şi tripleţii s-au oprit în cealaltă parte a corabiei. M-am trezit cu un vecin alkumit închis în globul lui. Încercam să vorbesc cu el, dar nu mă auzea. Nu ştiam ce caut aici, ceva s-a întâmplat şi doream să aflu cum pot să ies din globul acesta cât mai repede. Dădeam cu picioarele, loveam sticla sus şi jos, dar degeaba, globul de sticlă nu se spărgea. Văd că din corabie ies trei dokomiţi îmbrăcaţi în haine de culoare mov. Cel din mijloc avea un cerculeţ de culoare roşie şi ţinea în mână un baston ce avea în capăt o luminiţă roşie. Se apropie de mine şi mă întreabă:
— Ce putere ai, alkumitule?
— Nu ştiu ce putere am...
— A, nu vrei să spui, faci pe deşteptul?
— Chiar nu ştiu!
— Nu contează, că oricum luăm galbeni mulţi pe tine.
— Vreţi să ne vindeţi? Cui?
— Marelui Kan Dokomitul, zic ei râzând.
S-au întors pe corabie. Gândul că au să mă vândă ca sclav mă măcina foarte tare. Trebuia să găsesc o soluţie.
— Hei, dokomiţilor!
Cei trei se întorc din nou la mine.
— Sperăm să fie ceva serios, că de nu te prăjim...
— Vroiam să vă zic că eu şi prietenii mei am plecat în căutarea unei comori, ce e ascunsă în Atena...
— Serios? Şi nu cumva vrei să te lăsăm liberă pentru că ne-ai zis asta?
— Nu pe mine, pe prietena mea Lo, ea ştie locul exact şi, dacă vă atinge, o să-l ştiţi şi voi. Are puterea de a descoperi comori. De aceea am luat-o cu noi.
Se uită unii la alţi, vorbesc ceva în şoaptă, după care zic:
— Dacă ne minţi, o să te facem scrum...
— Nu vă mint, vă promit că o să vă simţiţi bine.
Îi văd cum pleacă în cealaltă parte a corabiei unde erau Lo şi tripleţii. Îmi doresc ca Lo să ştie ce trebuie să zică şi să-şi folosească puterea. M-am lipit de sticlă, să văd dacă se întâmplă ceva. Clipele trec tot mai greu. Aud o pocnitură şi văd cum globurile de sticlă se sparg unul câte unul. Bastonul, pe care îl avea dokomitul în mână, era acum la Lo şi cu el spărgea toate globurile de sticlă. Ajunge şi la globul meu, îmi zâmbeşte şi îmi face semn să mă feresc. Mă ghemuiesc, îmi acopăr capul cu mâinile şi aud un zgomot puternic.
— Sunt liberă! zic eu.
De bucurie, o iau pe Lo în braţe şi o sărut pe obraz.
Tripleţii vin şi ei, zicând:
— Haideţi să fugim! Să nu ne prindă!...
Am pornit spre Pământ, lăsând în urmă corabia cu dokomiţi. În zborul nostru spre Pământ, o întreb pe Lo:
— Lo, ce le-ai zis dokomiţilor?
— Ei au crezut că ştiu unde e ascunsă o comoară şi mi-au zis să îi ating. În acel moment, ei s-au îmbrăţişat şi le-a scăpat bastonul din mână. Eu l-am luat şi cu el am spart celelalte globuri de sticlă, zise Lo.
— Şi ce ai de gând să faci cu bastonul?
— Nu ştiu, poate îl vom folosi la ceva...
Ajunşi pe pământ, văd cum luminiţa din vârful bastonului s-a făcut albastră şi începea să coboare, topind bastonul în jos, până atinge palma lui Lo, transformându-se într-o mănuşă, ce avea în mijloc un fel de diamant de culoare albastră. Lo încearcă să-şi scoată mănuşa, dar nu reuşeşte, parcă ar fi fost lipită de piele. Dă cu mâna în sus şi în jos, mănuşa nu vrea să iasă.
Împăcată cu gândul că trebuie să o aibă pe mână, renunţă să o mai dea jos. Noi priveam cu uimire mănuşa, pipăind diamantul albastru. Când mâna noastră trecea peste diamant, simţeam o stare de bine. De împăcare cu noi înşine. Ne lua un gâdilat în palmă, că nu puteam ţine pumnul închis. Ne-am pus pe râsete.
— Bine, bine dar încotro o luăm? îi întreb cu zâmbetul pe buze.
Când eram sus şi fugeam de dokomiţi, nu ne-am dat seama că trebuie să ne ghidăm, ca să ştim unde să mergem, iar acum eram un pic dezorientaţi.
— Bo, Bi, Bu, nu vreţi să vă ridicaţi până la nori, să vedeţi în ce parte să o luăm?
— Nu, nu, nu... nu vrem să dăm iarăşi de dokomiţi! îmi răspund tripleţii.
De frică, nimeni nu vroia să zboare mai sus de un metru de pământ. În timp ce încercam să luăm o decizie, în depărtare zăresc o bătrânică ce se sprijină pe un toiag şi merge încet–încet pe drum. O văd şi tripleţii şi zboară până la ea, zicând:
— Bună ziua! Bătrânico, ştiţi cumva unde ne aflăm?
Bătrânica se uită în toate părţile şi nu vede pe nimeni. Îşi continuă drumul mai departe. Tripleţii nu s-au lăsat şi continuă:
— Dar vă rugăm...
Nu au terminat bine de zis, că bătrâna, de frică, ridică toiagul şi loveşte când în stânga, când în dreapta cu el. Tripleţii se feresc şi zboară repede la noi, zicând:
— Nu ştim ce are bătrâna aceasta cu noi!...
— Nu a auzit niciodată un alkumit vorbind, este şi normal să se comporte aşa, zic eu.
— Da, Aly, dar de ce se încăpătânează oamenii să nu ne asculte?
— Potoliţi-vă! O să găsim noi o soluţie!
Între timp, vedem că doi bărbaţi se apropie de bătrânică şi unul dintre ei scoate un cuţit, iar celălalt îi cere bănuţii.
— Babo, dă-ne repede banii! zice unul din agresori.
Femeia, de frică, începe să strige:
— Ajutor! Ajutor!
Nu vine nimeni să o scape. Era prinsă între doi tâlhari. Mă apropii de cel care ţinea cuţitul în mână şi îi zic:
— Vezi nisipul acela mişcător?
Îşi întoarce bărbatul capul şi vede cum nisipul ia o formă de uriaş. Imaginea îi îngrozeşte pe tâlhari.
— Aly, nu mai putem ţine nisipul acesta ridicat mult timp, îmi zic tripleţii în timp ce învârteau nisipul.
Văzând că uriaşul vine spre ei, tâlharii fug de mănâncă pământul. Tripleţii cad şi ei dezorientaţi, clătinându-se în toate părţile. În acel moment, uriaşul îşi pierde forma şi devine nisip, ce cade pe pământ.
Mă apropii de bătrânică şi îi zic:
— Bună ziua, doamnă, numele meu este Al Alkumit şi nu vreau să vă fac vreun rău; cu ajutorul prietenilor mei, am format acel uriaş de nisip, care v-a scăpat de tâlhari.
Se uită bătrâna în toate părţile şi nu vede pe nimeni. Cu un murmur zice:
— Cine sunteţi voi?
— Noi suntem alkumiţi şi căutăm sabia dreptăţii, ştiţi cumva unde este?
— Nu ştiu despre ce sabie vorbeşti, în lumea aceasta sunt multe săbii, chiar prea multe!
— Încotro mergeţi? întreb eu.
— În Troia, acolo locuieşte fiica mea, i-am luat nişte ierburi, că este bolnavă, zice bătrâna.
— Nu suntem în Grecia?!? întreb eu mirată.
— Nu, suntem aproape de Troia! răspunde bătrâna.
— În Troia?! zic eu.
Mă întorc la prietenii mei, să le dau vestea.
— Hei, mai un pic ajungem în Troia!
— Nu se poate! Ce ne facem? Pe unde să o luăm? Poate pe acolo! Poate pe dincolo! gesticulau tripleţii, întorcându-şi capul în toate direcţiile.
— Liniştiţi-vă, eu zic să o însoţim pe bătrânică şi poate o să ne zică încotro să o luăm. Lo era încă cu gândul la mănuşa ei, parcă era absentă.
— Lo, vii cu noi? zic eu.
— Da! Unde? zice Lo.
O urmăm pe bătrânică până la cetatea Troiei. Până la destinaţie, tripleţii vorbeau întruna, nu se mai opreau. Odată ajunşi, au amuţit când au văzut frumuseţea Troiei. Ziduri înalte, porţi de fier. În interiorul cetăţii era o atmosferă de basm, colorată de multitudinea de covoare, ce le vedeam puse la vânzare, păsări cu penaj multicolor, ierburi parfumate şi oameni cu ţinute simple. Casele erau din blocuri de piatră ornamentate cu flori şi steaguri având însemnul Troiei.
Ne strecurăm prin mulţime, printre căruţele cu legume şi fructe. O urmărim pe bătrânică; nu vrem să o pierdem, aşa că zburăm prin preajma ei. Avea încălţările tocite de atâta drum, iar piatra şi pământul i-au făcut răni în talpă. Vedem cum se apropie de o casă, dar pentru că nu mai are puteri, cade ostenită. Când văd acest lucru, intru pe fereastră şi strig:
— Ieşiţi afară! Mama voastră a leşinat şi este lângă casa voastră.
Ginerele, când a auzit, a ieşit repede, a luat-o în braţe pe bătrânică şi a aşezat-o în pat. Aceasta, cu ochii de abia deschişi, strângând cămaşa bărbatului, încercând să se ridice, îl întreabă:
— Unde este fiica mea?
Văd privirea tristă din ochii bărbatului, care vroia să-i spună ceva, dar nu avea curaj. Cu ochii în lacrimi spune:
— Te rog să mă ierţi, am făcut tot posibilul pentru soţia mea, am chemat o mulţime de doctori şi nimeni nu a reuşit să-i facă ceva, nu ştiu ce boală are.
— Trăieşte? întreabă bătrâna.
— Da, dar nu ştiu pentru cât timp...
Când am auzit aceste vorbe, am zburat în camera unde era soţia bărbatului. Aceasta avea febră, corpul îi era foarte cald, stătea cu o compresă pe cap. Era o femeie frumoasă, brunetă, cu ochii negri, care acum suferea îngrozitor.
— Bo, Bi, Bu, veniţi repede aici!
— Dar... nouă... ne e frică...
— De ce vă este frică? Trebuie doar să o atingeţi şi se va face bine...
— Ne este frică să nu ne pierdem puterea.
— Bo, Bi, Bu, ce e cu voi?
— Dacă nu se va face bine şi noi nu vom mai putea să zburăm, ce-o să ne facem atunci? murmurau tripleţii.
— Vă cărăm în spate, nu ştiu, vom găsi o soluţie... zic eu.
Tripleţii se îndepărtează de femeia bolnavă, ajungând în colţul camerei. Lo intră şi ea, vede cum diamantul de la mănuşă începe să lumineze din ce în ce mai puternic, simte că se va întâmpla ceva. Se uită la tripleţi şi le zice:
— Dacă nu o atingeţi, femeia aceasta se va stinge, iar atunci cu siguranţă vă veţi pierde puterea.
Tripleţii, acum se aflau într-o situaţie dificilă, nu ştiau în care fază îşi vor pierde puterea... dacă o vor salva, sau dacă nu. Încep să murmure ceva, după care se apropie de femeie. Mâinile le tremurau de frică. Degetele se apropie din ce în ce mai mult de faţa femeii. O lumină albastră creează o legătură între tripleţi şi femeie, iar cerculeţul abastru începe să se învârtă în jurul lor. În cele din urmă, o ating. O luminiţă albastră pleacă din cap până la picioarele femeii, după care dispare. Tripleţii se privesc şi văd cum cerculeţul se face mai mare şi din el mai apare unul. Aveau acum două cerculeţe albastre, ce se roteau în jurul lor. Văd că pot să zboare şi acum simt că sunt tot mai puternici. Femeia deschide ochii, îşi dă jos compresa de pe cap, coboară din pat şi păşeşte spre camera unde era mama ei, zicând:
— Mamă!...
Bărbatul, care era aşezat jos, lângă bătrânică, se ridică şi îşi îmbrăţişează soţia. O sărută, o mângâie pe cap şi o priveşte cu drag. Mama fetei privea la tinerii îndrăgostiţi şi un zâmbet cald i-a apărut pe faţă.
— Mămică, m-am făcut bine, dar nu ştiu cum s-a întâmplat. Dintr-o dată am simţit cum o putere mi-a străbătut tot corpul...
— Ştiu, draga mea! Apollo a avut grijă de noi...
Bătrâna îşi întoarce privirea spre ginere şi îi zice:
— Trebuie să mergi în Grecia, să-i conduci pe alkumiţi acolo!...
— Pe cine?! întrebă ginerele nedumerit.
— Nu contează, trebuie să mergi acolo...
— Dar noi suntem în război cu grecii!
— Apollo va avea grijă de tine, du-te!
Bărbatul părăseşte camera, intră în odaia lui şi se aşează în genunchi, face câteva plecăciuni, se roagă lui Apollo, să se întoarcă cu bine. Îşi aranjează câteva haine într-o pătură şi îşi îndreaptă privirea spre sabie, mergând până la ea. Atunci mă îndrept spre el şi îi zic:
— Nu ai nevoie de sabie!...
Stă neclintit, cu privirea atentă la sabie, nu ştia sigur dacă e bine să-şi ia sabia cu el. Îi şoptesc din nou:
— Dacă îţi iei sabia, vei fi ucis de ea!...
Când aude aceste vorbe, bărbatul renunţă la gândul de a purta sabia cu el. Se întoarce în camera unde erau soţia şi soacra lui, le sărută şi pleacă. Noi ne ţinem după el.
Lo se apropie de mine şi îmi zice:
— Ce îţi veni să-i zici de sabie? Cum o să se apere de duşmani?
— Nu ştiu, a fost gândul care mi-a venit atunci în minte şi, în plus, ne are pe noi.
Bărbatul intră în piaţă, să-şi cumpere trei mere pentru drum. Se apropie de vânzător şi zice:
— Bună ziua! Vreau trei mere...
— Iarăşi tu! exclamă vânzătorul nervos.
— Dar, te rog, am să îţi plătesc şi datoria.
— Nu primeşti nimic, până nu-mi achiţi varza pe care ai cumpărat-o ieri... spune vânzătorul puţin încruntat.
— Soţia mea a fost bolnavă şi a trebuit să am grijă de ea. Dar când mă întorc din Grecia, am să-ţi plătesc datoria.
— Grecia!... Tu crezi că ai să te mai întorci viu de acolo? îi răspunde vânzătorul şi începe să rădă.
Bărbatul se întristă şi se îndreaptă spre port. Nu ştia cu ce să plătească drumul până în Grecia. Era plin de gânduri, iar cel mai frumos gând era că soţia îi este sănătoasă şi chipul ei drag îi dă putere să meargă mai departe.
Aici, în port, vedem o corabie în care oameni biciuiţi încărcau tot felul de mărfuri. Erau legaţi cu lanţuri de brâu, iar în spate cărau lăzi cu vin, covoare şi alimente. Cel care trosnea din bici era un grăsan cu pipă, legat la un ochi. Ne-am îngrozit, când am văzut cum erau trataţi oamenii. Zgomotul de bici era atât de pătrunzător, că îţi venea să o iei la fugă. Bărbatul pe care îl însoţeam se apropie de grăsan şi îi zice:
— Aş dori să vorbesc cu căpitanul corabiei...
Grăsanul se opri din biciuit, îşi înclină puţin capul, îl priveşte atent şi zice:
— Ce treabă ai cu el, pricăjitule?!...
— Vreau să ajung în Grecia, dar nu am cu ce să-i plătesc, dar pot să fac curat pe corabie sau la bucătărie, la curăţat cartofi, orice...
— Păi, pentru asta nu ai nevoie de căpitan...
Îşi îndreptă mâna spre o găleată şi zice:
— Vezi găleata aceea, umple-o cu apă şi treci de spală puntea...
Omul nostru luă găleata, urcă în corabie şi se apucă să spele puntea. Freca de zor cu peria podeaua, de parcă ar fi vrut să-i dea luciu. Se apropie de el doi marinari, care-i zic:
— Măi, slăbănogule, cum te cheamă?
— Aslan! zice bărbatul
— Aslan?! şi încep să rădă de el.
În limba turcă, Aslan înseamnă leu, iar cine i-a dat numele probabil că se aşteapta să devină un mare războinic.
Marinarii nu se opresc din râs şi cu piciorul împing găleata cu apă răsturnând-o.
— Hei! Aslan, vezi că ai udat podeaua...
Aslan îşi dă repede cămaşa jos şi o pune peste apa căzută din găleată. După ce cămaşa absoarbe apa, se apleacă peste punte, să o stoarcă. S-a gândit că dacă o stoarce în găleată, marinarii au să o verse din nou. Când marinarii au văzut că este cu jumătate din corp aplecat peste punte, l-au prins de picioare şi l-au aruncat în apă. Priveau de sus şi râdeau, când vedeau cum se zbate Aslan, să iasă la suprafaţă. Tot ud, acesta urcă din nou pe corabie. În faţă îi apare un om cu barba îngrijită şi cu o costumaţie elegantă.
— Ce s-a întâmplat tinere?
— Nimic, am spălat puntea şi am alunecat în apă...
Se uită la marinari şi le zice:
— Hei! Voi doi, aduceţi repede o pătură şi daţi-o acestui om.
Marinarii au fugit şi s-au întors cu o pătură.
— De azi înainte, veţi spăla doar voi puntea şi dacă omul acesta zice că nu e bine, o veţi spăla din nou!
— Da, să trăiţi, căpitane! spun marinarii uitându-se la Aslan puţin încruntaţi, măcinaţi de invidie.
Aveau să facă munca lui Aslan şi nu le convenea acest lucru.
— Cum te cheamă tinere? întreabă căpitanul.
— Aslan!
— A, ai inimă de leu, zise căpitanul zâmbind.
— Numele mi-a fost dat de bunicii mei...
— Şi ce ştii să faci?
— Ştiu să scriu şi să citesc!
— E bine, chiar aveam nevoie de cineva, care să-mi noteze toată marfa pe care o încărcăm pe corabie. Încotro vrei să mergi?
— Vreau să ajung în Grecia...
— Bine, vei sta lângă cabina mea...
— Mulţumesc! zise Aslan căpitanului.
Văzând că Aslan a reuşit să se îmbarce, ne-am zis să vizităm şi alte părţi ale corabiei. Zburam printre pânze, ne ridicam până la steaguri. La un moment dat, îi văd pe tripleţi că se opresc din zbor şi stau cu privirea fixă.
— Bo, Bi, Bu, ce este cu voi?
Mă apropii de ei şi văd un dokomit, stând pe un butoi, cu o sticlă de vin în mână.
— Ce facem? întreabă Lo.
— Mergem să vorbim cu el... răspund eu.
— Aly, noi nu ne mişcăm de aici...
— Ce e cu voi? E singur, iar noi suntem cinci. Mă duc să văd ce e cu el...
Cobor încet spre dokomit. Acesta mă vede, îşi pune mâna la cap şi-mi zice:
— Te rog să nu îmi faci vreun rău!...
— De ce ţi-aş face rău?
— Pentru că eşti un alkumit şi noi suntem în război unii cu alţii...
— De ce nu eşti lângă ai tăi?
— M-au alungat, pentru că am pierdut o luptă. A început să-mi fie frig şi foame, pentru că mi-am pierdut puterea. De necaz, am venit pe această barcă şi am început să beau, ca să uit ce am fost.
Tripleţii şi Lo s-au apropiat şi ei de dokomit.
— Acum poţi să zbori? întreabă tripleţii.
— Nu mai pot să zbor, am rămas nenorocit...
— Şi cum poţi să-ţi recapeţi puterea? l-am întrebat, uitându-mă fix în ochii lui.
— Păi... numai dacă ucid un alkumit...
Când am auzit aceste cuvinte, am rămas şocaţi, dacă ne-ar fi omorât şi-ar fi recăpătat puterea. Nici unul din noi nu-şi dorea o astfel de experienţă.
Trebuia să stăm departe sau să-l ucidem noi pe el.
— Hai să-l dăm la peşti! zic tripleţii, uşor iritaţi de vorbele dokomitului.
— Staţi, că poate ne ajută să găsim sabia dreptăţii...
— Aly, dar de ce crezi că atunci când o vom găsi, nu o să ne-o fure?
— Lo, trebuie să-i dăm o şansă...
Dokomitul se uită la noi şi zice:
— Ştiu unde este sabia dreptăţii!...
— Unde e?
— Este ascunsă lângă Acropole. Kan Dokomitul ştie că este acolo, a căutat-o, dar nu a găsit-o. Doar o singură persoană poate să o găsească...
— Cine? îl întreb eu curioasă.
— Cel care are o inimă curată...
— Pe cine găsim cu inima curată? zice Lo, uitându-se la mine.
— Lo, poate fi oricine, eu, tu, tripleţii, trebuie să ajungem în Atena şi să o căutăm...
— Nu va fi uşor, zice dokomitul luând încă o înghiţitură de vin.
— Păi de ce?
— Kan Dokomitul stă la pândă şi aşteaptă să iasă sabia la suprafaţă, după care o va lua el...
Văzând pericolul ce ne aşteaptă, ne gândim că ne va fi mai greu să găsim sabia, şi după aceea cum vom putea lupta cu mai marele duşman Kan? Nu ştiam ce să facem cu dokomitul, să îl luăm cu noi sau să-l lăsăm în port? Părea inofensiv, dar nu se ştie niciodată ce se putea întâmpla. Aşa că am hotărât să-l lăsăm în port. Tripleţii l-au ridicat de haine şi au zburat cu el până la ieşirea din barcă, după care l-au aruncat într-o căpiţă cu fân.
Auzim cum căpitanul strigă la marinari, să ridice ancora. Pornim spre Grecia, traversând marea. Din depărtare de abia se mai văd zidurile Troiei. Aici se aud valurile cum lovesc corabia ţinând-o pe apă. Marinarii ridică pânzele şi toţi sunt într-o mare agitaţie, fiecare are câte ceva de făcut. Ne strecurăm printre ei şi vedem o intrare, care duce într-o încăpere, unde erau legaţi în lanţuri sclavii, ce trăgeau la vâsle. Mai în spate e grăsanul, care îi biciuia de fiecare dată, când vreunul obosea. Erau transpiraţi, curgeau apele pe ei, dar nu aveau ce face, trebuiau să vâslească. Nu ne plăcea să vedem oameni într-o astfel de situaţie. Lo mă întreabă:
— Cu ce au greşit oamenii aceştia, de sunt legaţi?
— Nu ştiu, poate că au omorât pe cineva...
Tripleţii, curioşi, se duc să-l întrebe pe grăsan:
— Domnule, de ce sunt oamenii aceştia legaţi în lanţuri?
Nu primesc nici un răspuns. Parcă ar fi vorbit singuri, iar omul nu face nici un gest, o fi atât de surd? Mai mult, ridică biciul şi loveşte cu putere un sclav, lasându-i o urmă roşie pe spate. Lo se întristează mai tare, iar în acel moment diamantul albastru de pe mănuşă se aprinde şi o lumină pleacă din el şi atinge biciul grăsanului. Acesta se topeşte sub privirea-i îngrozită. Plin de frică, o ia la fugă strigând:
— Fugiţi, vasul acesta este blestemat!...
Se aruncă în mare şi înoată spre ţărm. Noroc că încă se mai vede un pic de pământ. Poate că în două zile reuşeşte să ajungă la mal. Sclavii s-au bucurat, când au văzut ce s-a întâmplat, au început să cânte, iar acum vâsleau cum puteau. Căpitanul nu a înţeles ce a păţit marinarul său şi îl pune pe Aslan să afle ce s-a întâmplat.
Mă duc lângă prietenii mei şi le zic să nu ne mai amestecăm în viaţa oamenilor, că în felul acesta toţi se aruncă în mare şi vom rămâne singuri pe corabie. După un timp, vedem că Aslan coboară în încăperea plină cu sclavii care vâsleau.
— Ce s-a întâmplat cu marinarul care era aici? întreabă Aslan, uitându-se la sclavi.
— A intrat la apă, răspunde unul din ei.
Sclavii încep să râdă şi cântă un cântec de eliberare. Aslan vede într-un colţ mânerul biciului, îl ridică şi observă că lipseşte cureaua de piele. Ascunde mânerul în cămaşă şi părăseşte camera. Îl urmărim şi îl vedem pe Aslan cu mânerul în mână neştiind ce să facă, să îl arunce, sau să-l dea căpitanului. Ştia că dacă îl va arăta căpitanului, acesta o să pună pe altcineva să biciuiască mai cu putere pe sclavi, aşa că se hotărăşte să îl arunce peste bord. Cei doi marinari, care l-au aruncat în apă, au văzut ce a făcut Aslan şi fug la căpitan să-i spună:
— Căpitane, căpitane! Am văzut că Aslan avea ceva în mână şi a aruncat în mare; cu siguranţă vă ascunde ceva!...
— Aduceţi-l la mine! ordonă căpitanul.
Cei doi marinari îl înhaţă pe Aslan, strângându-l de braţe, îl îmbrâncesc şi acesta cade în genunchi în faţa căpitanului.
— Ce îmi ascunzi, Aslane? întreabă căpitanul pe un ton aspru.
— Nimic, căpitane...
— Ce ai aruncat în apă?
— Papucii marinarului, care a sărit în apă.
— Adică, vrei să spui că s-a descălţat, a luat-o la fugă, străbătând toată puntea şi s-a aruncat în mare?
— Nu ştiu ce a fost în capul lui...
— De ce nu ţi-ai oprit ţie încălţările?
— Miroseau îngrozitor, acesta a fost motivul pentru care le-am aruncat...
— Minte, căpitane! zic marinarii, care l-au escortat. Noi l-am văzut că ţinea în mână un mâner de fier...
— Aslan, de ce m-ai minţit? Duceţi-l lângă ceilalţi sclavi, până îşi aminteşte ce a aruncat în mare.
Cei doi l-au ridicat, l-au dus în camera cu sclavi, l-au pus în lanţuri şi i-au zis:
— Ai să vâsleşti toată viaţa!...
Au început să-l scuipe şi l-au lovit cu pumnii peste faţă.
Bucuroşi că sunt în graţiile căpitanului, cei doi marinari îşi faceau de cap şi loveau pe cine apucau. Nimeni nu mai cânta, le era frică să mai scoată o vorbă. Trebuiau să privească în jos. Dacă unul încerca să-şi ridice privirea, căpăta un toc de sabie peste cap.
Tripleţii, văzând ce se întâmplă, mi-au zis:
— Aly, nu mai putem suporta, trebuie să facem ceva!...
— Ce să facem?
— Mergem să vorbim cu căpitanul, să-i spunem că e vina noastră!...
— Şi credeţi că o să ne creadă?
— Nu ştim, dar o să facem tot felul de lucruri ciudate, ţopăim, ridicăm obiecte, îi urlăm în urechi, până o să ne creadă...
— Şi dacă va sări în apă de frică?
— Îl vom ţine noi...
— Bine! Să mergem...
Cabina căpitanului era în cealaltă parte a corabiei, trebuia să urcăm pe punte, după care să coborâm. Ajunşi pe punte, observăm o ladă, care se mişcă şi ceva vroia să iasă din ea.
Mă apropii, mă uit prin crăpătura lăzii şi văd...
— Nu se poate! zic eu.
— Aly, ce e? întreabă Lo.
— Sunt două femei!... răspund eu.
— Ce caută închise în ladă?! întreabă Lo mirată, în timp ce se apropia, să vadă femeile îngrămădite.
— Acum ce facem? zic tripleţii.
— Trebuie să le dăm drumul, trebuie să iasă, probabil că nu mai au aer...
— Aly, dar barca aceasta este plină de oameni răi!...
— Lo, trebuie să deschidem lada!
M-am apropiat de ladă, cu mâna apuc încuietoarea şi trag de ea. În acea secundă, capacul se deschide şi din ea ies două tinere femei. Acestea se uită în stânga şi în dreapta, să vadă dacă e vreun marinar şi fug în camera cu provizii. Se ascund în spatele lăzilor şi încep să mănânce din legumele şi fructele ce erau acolo.
Mă uit la tripleţi şi la Lo şi le zic:
— Staţi aici, mă duc să vorbesc cu căpitanul!...
Străbat un coridor, zbor peste trepte şi ajung pe punte. Căpitanul era la cârma corabiei. Zbor până la el. Era relaxat, privea marea şi se simţea bine în postura de căpitan. Îi şoptesc la ureche:
— De ce sunt sclavii prinşi în lanţuri?
El se întoarce, nu vede decât un marinar, care îi zâmbeşte politicos şi îl plesneşte peste faţă.
— De aia, că sunt sclavi! zice căpitanul, în timp ce privea faţa nevinovată a marinarului.
— Dar nu am zis nimic, căpitane! exclamă marinarul.
— Numele meu este Al... şi nu apuc să zic mai departe, că îl văd pe căpitan cum îl mai plesneşte de două ori pe marinar peste faţă. Acesta fuge îngrozit şi le povesteşte camarazilor ce i s-a întâmplat. Offf, nu e bine!... îmi zic eu, întorcându-mă la prietenii mei. Cum ajung, tripleţii mă întreabă:
— Ce a zis? Ce a zis?...
— Păi, nu am reuşit să mă înţeleg cu el, nu cred că se simte bine!...
— Stai, să vezi ce am aflat!
— Ce aţi aflat?
— Vezi cele două femei?
— Da! Ce e cu ele?
— Pe cea cu părul blond o cheamă Elena şi e iubita lui Paris, prinţul Troiei, iar cea cu părul brunet este Ana, verişoara prinţului.
— De ce fug din Troia?
— Păi vorbeau că ea, Elena, este de fapt soţia lui Menelaos, regele Spartei, şi acesta şi-a propus să invadeze Troia, dacă nu-şi ia soţia înapoi.
— Deci, ea vrea să aducă pacea prin gestul ei?
— Cred că da, zic tripleţii.
— Şi Paris ce o să zică, atunci când va afla că Elena l-a părăsit? întreabă Lo.
— Of, Lo, e atât de complicat, că nu mai ştim pe cine să ajutăm şi pe cine nu!...
Atunci mi-a venit în minte un gând, ce îmi putea da un rezultat fericit. Aşa că am hotărât să le zic tripleţilor:
— Întoarceţi-vă în Troia şi daţi-i de veste lui Paris că Elena se află aici...
— Aly, dar eşti sigură că Elena vrea lucrul acesta?
— Lo, dacă nu vine Paris după ea, spartanii au să distrugă corabia cu toţi cei care sunt la bord...
Tripleţii zboară spre Troia, Lo nu scoate nici un cuvânt, priveşte la femeile speriate. Dintr-o dată se aud nişte paşi, e bucătarul ce caută alimente pentru cină şi acesta aude un zgomot, după care zice:
— Cine e acolo?
Aprinde o torţă şi caută printre lăzi. Când am văzut că se apropie de femei, i-am zis:
— Nu e nimeni aici!...
Se întoarce şi îndreaptă torţa aprinsă în toate direcţiile. Nu vede pe nimeni, mai face câteva mişcări şi observă un vârf de pantof, ce stătea ascuns sub o ladă. Se apleacă şi îl ridică.
— E un pantof de femeie! zice el cu voce tare.
Urmăreşte şi mai departe, controlând lăzile şi le observă stând ghemuite pe cele două femei.
— Aici eraţi? Ieşiţi la lumină!...
Cele două se ridică şi-l urmează pe bărbat pe punte. Odată ajunse aici, toţi marinarii încep să fluiere şi să vorbească urât. Cei doi marinari văd femeile şi aleargă la căpitan, zicând:
— Căpitane! Am găsit două femei ce călătoresc clandestin...
— Aici pe corabie?! exclamă căpitanul.
— Da, căpitane şi sunt foarte frumoase...
— Poftiţi-le în cabină, vreau să vorbesc cu ele.
Marinarii au plecat în grabă după femei. Le-au legat cu o funie şi le trăgeau după ei. Au ajuns lângă cabina căpitanului şi le-au împins înăuntru. Acesta, când a văzut cât de frumoasă este Elena a încremenit de plăcere. Nu-şi mai lua ochii de la ea. O studia din cap până în picioare; şi-o dorea să-i fie soţie. În clipa aceea zice:
— Cum aţi îndrăznit să legaţi cu funia aceste două frumuseţi? Dezlegaţi-le imediat!
La ordinul căpitanului, marinarii taie funia şi le eliberează mâinile.
— Vă pot servi cu ceva, tinere domniţe? întreabă, politicos, căpitanul.
— Dorim să avem camera noastră şi să nu ne deranjeze nimeni până în Sparta.
— Dar ce gând vă îndrumă într-acolo?
— Vrem doar să ajungem în Sparta...
— Dar e periculos să călătoriţi singure!...
— Da, am observat cum ne-au tratat oamenii tăi...
— De azi veţi fi tratate ca pe nişte prinţese, atât timp cât... se uită la Elena... îmi puteţi spune care sunt numele voastre?
— Eu sunt Elena, iar ea este Ana, verişoara mea.
— Elena?! zise căpitanul uimit. Eşti cumva?!...
— Cine? întreabă Elena, încercâd să nu dea nimic de înţeles.
— Nu contează, zise căpitanul în timp ce se aşeza pe scaunul său.
— Putem pleca?
— Da, puteţi face tot ce doriţi, corabia aceasta este precum casa voastră!
Cele două pleacă în camera lor, iar căpitanul cade pe gânduri. Cei doi marinari se apropie de el şi zic:
— Căpitane! Elena e cumva iubita lui Paris?
— Ce vă priveşte pe voi? Ieşiţi imediat din cabina mea!...
— Dacă află Paris, o s-o încurcăm rău de tot, murmură marinarii.
— Ieşiţi odată!
Căpitanul era nervos, ştia ce se putea întâmpla, dacă Paris afla gândurile sale. Elena să-i fie soţie era ca un vis frumos pentru căpitan.
— Daţi comandă bucătarului să pregătească o cină regească în cinstea tinerelor domniţe...
Bucătarul, când aude ordinul, intră la căpitan în cabină şi îi zice:
— Căpitane! Nu ne permitem să consumăm atâtea alimente, drumul e lung şi vom muri de foame...
— Am spus! Vreau o masă regească, plină cu de toate! zise căpitanul lovind cu pumnul în masă.
Seara, marinarii s-au aşezat în jurul mesei şi cântau, beau, aşteptând să apară femeile. Căpitanul bate uşor la uşa femeilor şi zice:
— Sunteţi invitatele mele, vă poftesc să mă însoţiţi la masă!...
— Dar nu ne este foame, zic doamnele.
Când a auzit, căpitanul a început să fiarbă de nervi; a vrut să le impresioneze, iar gestul său l-ar putea costa scump. Nu ştia cum să le spună oamnilor săi, se făcea de râs, aşa că mai bate încă o data la uşă şi zice:
— Dacă nu veţi dori să cinăm împreună, atunci vă invit să coborâţi de pe vasul meu...
Când au văzut cât de grosolan poate fi căpitanul, femeile au acceptat să-l însoţească la cină. Cum au ieşit din cameră, căpitanul i-a luat mâna Elenei şi o ţinea în palma sa, zicându-i:
— De-acum vei fi a mea! şi îi zâmbeşte pe sub mustaţă.
Când a auzit, Elena a vrut să-şi tragă mâna, dar capitanul o strângea mai tare şi nu-i dădea drumul. Ajunşi la masă, marinarii au început să zbiere, să fluiere, să cânte. Unul din ei zice:
— La o aşa seara frumoasă, vrem şi un dans!...
— Dans, dans, dans! zic marinarii în cor.
Elena îl privi pe căpitan, nu-şi dorea să danseze, dar el îi întinde mâna, arătându-i locul de dans. Femeile s-au uitat una la alta şi au început să danseze sub privirile marinarilor. E veselie mare pe corabie, ochii căpitanului urmăreau atent mişcările femeilor. La un moment dat, se aude un sunet de tobe, diferit de muzica ce o cântau ei. S-au oprit din cântat, din depărtare tobele se aud mai tare. Marinarii se ridică şi fug cu toţii în spatele corabiei, strigând:
— E... e... Paaaris!!!
— Cine? Daţi-vă la o parte! zise căpitanul, făcându-şi loc prin mulţime.
În depărtare zăresc corabia lui Paris, cu însemnul Troiei, era luminată de felinare aprinse. Uluit, căpitanul zice marinarilor să nu scoată o vorbă cu privire la doamnele ce sunt pe corabie. Le prinde de mână şi coboară în camera cu sclavi. Eu şi Lo îl urmărim. Căpitanul le leagă de un stâlp cu lanţuri de mână şi le înveleşte gura cu o cârpă, să nu poată ţipa, după care pleacă pe punte.
— Ce facem? mă întreabă Lo.
— Aşteptăm să vină Paris...
— Eu nu mai rezist, trebuie să facem ceva, m-am săturat să văd atâta suferinţă, spune Lo.
Lo desface cârpa cu care era legată Elena la gură, după care se duce şi la Ana. În momentul când îi dă jos cârpa de la gură, îi atinge buzele cu plama, iar aceasta îl priveşte pe Aslan cu ochi mari şi pătrunzători. Lo, speriată se dă în spate...
— Lo, ce ai făcut?! Aslan are soţie, are familie! zic eu.
— Păi... a fost o greşeală...zice Lo.
Cei doi se priveau ca doi îndrăgostiţi. Era un moment tandru, care dădea culoare atmosferei triste de pe corabie. Am zburat pe punte, să-i vedem pe Bo, Bi, Bu. Dintr-o dată auzim vocile tripleţilor:
— Am reuşit, i-am adus!...
Îi văd pe tripleţi cum ne iau în braţe, parcă ar fi fost plecaţi în cine ştie ce bătălie.
— Bine, bine, am înţeles, dar ce i-aţi zis lui Paris?
— Păi... prima dată ne-am prezentat şi nu ne-a băgat în seamă. După aceea ne-am enervat şi am început să aruncăm cu obiecte prin palat, de la perne, căni, până la săbii şi armuri. S-a facut mare gălăgie şi dezordine.
— Of, Bo, Bi, Bu! Ce mă fac cu voi?! zic eu.
— Dar nu te întrista, Aly, că atunci când am rostit numele Elena, parcă am fi spus o magie, Paris a devenit foarte atent şi i-am povestit unde se află iubita lui. În câteva clipe, o să-l avem aici pe punte..., zic tripleţii.
Corabia lui Paris e din ce în ce mai aproape. Îl auzim pe căpitan zicând:
— Marinari, mergeţi la posturile voastre!
— Căpitane! Dar nu e mai bine să încetinim şi să i-o dăm pe Elena? zice unul din marinari.
— Nici nu vreau să aud asta! Mergi în camera cu sclavi şi biciuieşte-i, să vâslească mai repede, trebuie să scăpăm de Paris...
— Dar nu avem nici o şansă, corabia prinţului e mai rapidă!
— Am zis, du-te!!!
La ordinul căpitanului, marinarul coboară în camera cu sclavi şi noi după el. Aceştia simţeau pericolul şi vâsleau mai tare, dar marinarul nu a fost mulţumit şi începe să lovească cu biciul la nimereală. Una din lovituri cade şi pe spatele lui Aslan, iar Ana, care era lângă el a văzut asta.
— Te rog, opreşte-te! zice Ana uitându-se la marinar cu ochii în lacrimi.
— A, nu cumva vrei şi tu o porţie? zice marinarul încruntându-şi privirea.
— Te implor, nu-i mai lovi!
Marinarul, nervos, ridică biciul şi îl îndreaptă către Ana.
Lo a văzut cum cureaua biciului se întinde apropiindu-se de Ana şi zboară în faţa biciului, punându-şi mâna în faţă, protejându-se atât pe ea, cât şi pe Ana. Dorea în acest fel să o scape pe Ana de lovitura dureroasă a biciului. În acea clipă, diamantul de pe mănuşă se aprinde într-un albastru foarte deschis şi o lumină pleacă din el, atingând biciul marinarului. Acesta se topeşte, iar marinarul rămâne cu mâna întinsă. Când a văzut marinarul că are doar un mâner în mâna, a zis:
— Deci tu eşti vrăjitoare! O să te ardem pe rug!...
Ana era încă cu ochii închişi, îi era frică, nu ştia ce s-a întâmplat; a văzut doar cum marinarul a vrut să o lovească, iar acum, ca prin minune, a scăpat. Marinarul le-a spus sclavilor să vâslească mai repede, că dacă nu are să-i omoare unul câte unul.
Lo îşi întoarce privirea spre mine şi zice:
— Nu e bine! Ceva se întâmplă!...
— Ce e?! zic eu.
Vedeam cum diamantul de pe mănuşa se luminează, trec câteva clipe, după care se aude o bubuitură, câţiva sclavi au zburat de la locurile lor şi s-au lovit de părţile laterale ale corabiei. Marinarul a zburat şi el zece paşi mai în faţă şi s-a lovit de plafonul camerei, iar acum stătea întins pe jos. Şi noi am ajuns în celălalt colţ al camerei, iar stâlpul, de care erau legate femeile, s-a lăsat într-o parte.
— Ajutor! Ajutor! strigau femeile speriate.
În urma bubuiturii, multe vâsle au fost rupte şi o gaură apăru în podea.
— Alyyyy, apa, corabia o să se scufunde!!!...
— Haideţi pe punte, să vedem ce s-a întâmplat, spun eu.
Toţi zburăm pe punte şi aici vedem cum corabia prinţului a lovit cu putere corabia în care ne aflam noi. Căpitanul îi îndemna pe marinari să lupte, dar aceştia şi-au pus săbiile jos.
Când Paris a ajuns pe corabia noastră, a zis oamenilor lui:
— Să mi-l aduceţi pe căpitan!
Şi privind la marinarii de pe corabie spuse:
— Iar vouă vi se vor tăia capetele!...
Cei doi marinari, care erau protejaţii căpitanului, când au auzit aceste vorbe s-au aruncat în mare. După căteva clipe, Paris zice:
— Am glumit, desigur! Şi scoate un zâmbet uşor.
Troienii l-au prins pe căpitan şi l-au adus în faţa prinţului. Cum şi-a văzut prinţul, căpitanul cade în genunchi şi zice:
— Mărite prinţ, iertare!
— Unde este Elena?
— Este...
— Unde?!...
— Acolo... şi îi arătă spre camera cu sclavi.
Într-un suflet, Paris aleargă, sare în grabă treptele şi o vede pe Elena. Se privesc, ajunge lângă ea şi zice:
— Elena, draga mea!
— Iartă-mă! zice Elena.
Prinţul o sărută, prinzându-i căpşorul în mâini. Lo priveşte şi-mi zice:
— Asta da magie!
— Lo! Vasul se scufundă... am zis aşa de tare, încât m-a auzit şi Paris.
Le eliberează pe femei şi zice să vină după el. Elena o ţinea de mână pe Ana, dar ea nu vroia să meargă.
— Ana, haide! zice Elena speriată.
— Nu plec, dacă nu vine şi Aslan cu noi...
Paris, văzându-şi verişoara îndrăgostită, îl eliberează pe Aslan împreună cu sclavii. Ajunşi pe punte, prinţul porunceşte oamenilor lui să-i prindă pe toţi marinarii de pe vas şi să-i închidă în camera cu vâsle, acolo unde i-au chinuit pe sclavi.
— Prinţe, dar corabia aceasta se va scufunda, zice unul din garda sa.
— Nu mai este mult până în Sparta şi, dacă vor vâsli foarte repede, probabil au să ajungă, zice prinţul.
Tripleţii se apropie de mine şi mă întreabă:
— Acum, cu care corabie vom merge mai departe?
— Păi... cu marinarii, le zic eu un pic nemulţumită.
Îmi doream să o cunosc mai bine pe Elena, aş fi vrut să o am lângă mine. Cred că dorul de mămica mea m-a făcut să mi-o doresc aproape. Dar ştiam că asta se putea întâmpla, dacă voi ajunge în Atena şi trebuia să traversez Sparta, iar pe prietenii mei îi doream lângă mine. Puţin câte puţin vedem cum corabia prinţului se dezlipeşte de corabia unde suntem noi şi încet se întoarce spre Troia.
— Din nou împreună, zic tripleţii râzând.
— Da, aşa este! le zic eu, după care oftez.
Lo mă ia în braţe, după care mă împinge brusc, zicând:
— Păzea!
O rază roşie era pe cale să mă ardă. Privesc în sus şi văd două globuri de sticlă, ce erau conduse de dokomiţi. Aveau ataşate de glob două arme cu care trăgeau în noi. Asta ne mai lipsea acum, nu era îndeajuns că ne scufundăm, dokomiţii mai lipseau.
— Să ne ascundem! zic tripleţii arătându-ne o direcţie.
Am luat-o după ei, din când în când priveam în spate, să văd dacă suntem urmăriţi. Zburam printre pânze, coboram, urcam în zbor; dar în zadar, dokomiţii se ţineau scai după noi şi mai trăgeau câte o rază roşie... Noi încercam să ne ferim de fiecare dată, când vedeam că raza încearca să ne atingă. Dar, la un moment dat, lumina roşie îi atinge pe tripleţi. În acea clipă, cerculeţul albastru, care îi înconjura, se aprinde mai tare, după care se subţiază, iar tripleţii îşi pierd controlul zborului şi cad spre puntea corabiei. Ne ducem după ei.
— Bo, Bi, Bu, prindeţi-mă de mână, le zic în timp ce coboram spre ei.
Mă apucă de mâini, nu puteam să-i ţin, erau prea grei şi strig:
— Looo, ajută-mă!...
Cu un efort, Lo îi prinde de mâini, făcându-le o aterizare mai uşoară. S-au rostogolit tripleţii de căteva ori, după care s-au ridicat, s-au scuturat puţin şi au văzut că pot zbura din nou.
— Să mergem în camera unde sunt închişi marinarii!...
— Aly, dar cum o să intrăm?
— Nu ştiu! Să vedem...
Dokomiţii se apropie din nou, în timp ce noi coborâm scările. Vedem că uşa este înclinată, iar pe partea de jos se putea intra. Ne ghemuim un pic şi suntem dincolo de ea. Dokomiţii vor să intre şi ei. Primul care încearcă, îşi luă viteză, se încruntă la noi, dă să intre, dar vedem cum globul de sticlă se opreşte în uşă, iar dokomitul sare prin el, se rostogoleşte şi ajunge direct în camera unde eram noi.
Marinarii vâsleau de zor, inclusiv căpitanul, care mai devreme se credea mare conducător. Dokomitul se apropie de urechea căpitanului şi îi zice:
— Nu mai are rost să vâsleşti! Viaţa ta e pierdută; oricum ai să te îneci!...
Tripleţii îşi iau un elan şi îl împing pe dokomit. Se loveşte de stâlp şi cade. Mă apropii de căpitan şi îi zic:
— Nu fi laş, viaţa e în mâna ta! Nu mai e mult şi o să ajungeţi la mal!...
Căpitanul, când a auzit, a strigat la marinari, să vâslească cu mai multă putere. În acea clipă, cerculeţul meu s-a aprins foarte tare şi din el a mai apărut unul, iar cerculeţul dokomitului, întins pe jos, a dispărut.
— Aly, ai două cerculeţe! îmi zice Lo zâmbind.
— Da, acum ştiu care este puterea mea...
— Care?! Întreabă Lo.
— Înţelepciunea, îi răspund zâmbind.
— Ce putere mai este şi asta? întreabă tripleţii nedumeriţi.
— Fiţi atenţi! Cred că pot să conduc maşinăria cu care a venit dokomitul...
— Aly, dar are o grămadă de butoane; şi cum intri în ea? Nu are nicio uşă! îmi zice Lo.
— Nu ştiu încă, dar în mine e ceva care îmi zice că pot să o conduc. Numai aşa putem scăpa de celălalt dokomit!
— Stai! Dă-te la o parte, că poate reuşim să spargem sticla şi aşa poţi să intri în ea, zic tripleţii.
— Bo, Bi, Bu, dokomitul a ieşit prin ea, fără să aibă nevoie de o ieşire, deci...
Mă apropii de maşinărie, pun mâna pe sticlă, îmi pare un material umed, dar transparent, hmmm... nu e sticlă. Am reuşit să-mi bag mâna, după care tot corpul. Mă aşez la pupitru şi apăs căteva butoane. Armele încep să tragă, iar tripleţii şi Lo încep să se ascundă.
— Aly! Crezi că te descurci? Era cât pe ce să ne frigi..., îmi zice Lo.
Am apăsat o grămadă de butoane, dar maşinăria nu se ridica.
— Poate s-o fi stricat, când a lovit uşa! zic tripleţii ascunşi după stâlpul de lemn.
Îmi aduc aminte că atunci când nu ştiam să zbor aveam nevoie de un moment de bucurie; dar acum nu era vorba de mine, ci de maşinărie. Din spate, dokomitul începe să tragă cu raze roşii în mine. Mă zdruncinau rău, când atingeau globul în care eram. În momentul când m-am întors în spate să-l văd pe dokomit, maşinăria s-a întors şi ea, fără ca eu să fi apăsat vreun buton. Atunci, mi-am dat seama că face exact ce vreau eu. E ca la zbor, trebuie doar să-mi doresc. Zis şi făcut.
— Vreau să mă ridic! zic cu voce tare.
În acea secundă, maşinăria se ridică, începe să zboare... Cum întorceam capul la stânga, o lua la stânga, când îl întorceam la dreapta, o lua la dreapta.
Faină maşinarie, îmi zic în gând. Încep să-l urmăresc pe dokomit, care, de această dată, a luat-o la fugă, văzând că pot controla vehicolul.
Îl văd, e în direcţia mea, în minte îmi vine gândul că pot să trag, dar ceva mă opreşte şi nu mă pot apropia de buton. În sinea mea, îmi zic: Of, cât de greu poate fi să apeşi un buton? E foarte simplu – întinzi mâna şi gata! Gata ce? E raţiunea de a scăpa planeta de dokomiţi? Şi dacă moare? Nu sunt de vină eu? Vorbeam în mintea mea, iar gândurile nu-mi dădeau pace, unele îmi zic stai!, altele apasă!
Dokomitul e tot mai sus, până când la un moment dat se opreşte, nu mai este oxigen, iar acum maşinăria lui coboară spre pământ cu viteză din ce în ce mai mare. Cum eram eu cufundată în gândul meu, nu mi-am dat seama că tot urc şi la un moment dat, o bubuitură mă aruncă din maşinărie direct în nori. Când mă uit în spate, văd că m-am ciocnit cu dokomitul, care era şi el aruncat puţin mai departe. Ne-am privit pentru câteva secunde, după care el a fugit, iar eu m-am întors pe corabie, la prietenii mei. De aici, de sus, văd Sparta, văd munţi şi dealuri, mai jos, aşezările oamenilor, cu animale şi păsări, aud până şi cocoşii care cântă, iar păsările mă întâmpină în zbor, văd oceanul în care se oglindeşte culoarea cerului. E totul minunat, dar trebuie să mă întorc la prietenii mei. Caut cu privirea corabia şi o văd, înainta foarte ciudat, aproape paralel cu ţărmul. În felul acesta, o să treacă de Sparta, are nevoie de un cârmaci. În timp ce cobor, observ pe cei doi marinari, care au sărit în apă, că înoată cu toată puterea, să ajungă corabia din urmă, parcă ar fi fost la un concurs de înot, dar acum viaţa lor depindea de reuşită.
În timpul ciocnirii dintre cele două ambarcaţiuni, stâlpul care susţinea una din pânze, a căzut şi odată cu el şi pânza care acum atârna pe corabie în jos şi atingea marea. Mă apropii de pânză, ridic funia de care era legată şi o arunc în mare. Marinarii se agaţă de ea şi reuşesc să urce pe corabie. Unul merge la cârmă, celălalt ajunge în camera vâslelor, unde toţi camarazii vâsleau, având jumătate din corp în apă.
— Ne scufundăm! zice căpitanul, uitându-se la marinar.
— Ba, nu! Prietenul meu e la cârmă şi în câteva momente vom fi în port...
— Ba, ce ar fi să treci tu în locul meu? îi zice căpitanul.
— Nu pot, am înghiţit atâta apă încât mă simt ca o balenă...
Văzând că situaţia este sub control, îmi chem prietenii şi mergem în ţinuturile Spartei.
— Aly! Ce ai făcut cu maşinaria? mă întreabă tripleţii.
— Ne-am ciocnit, a căzut în mare, oricum cred că e defectă...
— Ştii... ne-ar fi plăcut şi nouă să o conducem un pic..., zic tripleţii.
— Poate data viitoare, cine ştie? le zic zâmbind.
Era de dimineaţă tare, soarele răsare uşor pe cer, oamenii încep munca la câmp, negustorii îşi duc marfa la piaţă. Cum colindam zona, auzim o voce:
— Încotro, alkumiţilor?
— Căutăm sabia dreptăţii, zic dintr-o dată tripleţii...
— Staţi! Nu vă grăbiţi să răspundeţi! le zic eu.
În faţa noastră vedem un om cu o îmbrăcămite neagră, legată cu o sfoară la brâu şi faţa acoperită de o glugă. Nu ştiam cine este, avea nişte cizme ciudate, care nu prea se potriveau la ţinuta sa.
— Cine eşti? îl întreb.
— Sunt neînsemnat, sunt un om obişnuit ce are puterea să vadă alkumiţi...
— Şi chiar poţi să ne vezi? zic tripleţii în timp ce se mişcau dintr-un loc în altul.
Capul omului urmărea mişcarile tripleţilor.
— Chiar ne vede! zice Lo.
— Dar de ce nu îţi arăţi faţa? îl întreb eu.
— Sunt urât, oamenii mă consideră foarte hidos, din acest motiv umblu tot timpul cu gluga pe cap. Nu doresc să sperii pe nimeni...
— Ai familie? îl întreb.
— Da, eu sunt troian şi am venit în Sparta, să-mi caut fiicele, au fost răpite.
Hmmm... parcă semăna cu povestea noastră, cu siguranţă omul acesta ştie mai multe. Simţeam că ceva nu este în regulă şi nu ştiam ce. Lo se uită la mine şi îmi zice:
— Hai să-l ajutăm!
— Dacă mă ajutaţi, o să vă zic cum puteţi să puneţi mâna pe sabia dreptăţii...
— Dar de unde şti tu? îl întreb eu.
— Au mai trecut şi alţi alkumiţi, care căutau aceeaşi sabie, dar nu au vrut să mă ajute, aşa că nu le-am spus nimic...
— Şi cum te putem ajuta?
— Păi, este simplu, având în vedere puterile voastre...
— Vezi şi puterile noastre? îl întreb de data aceasta foarte mirată.
— Da, văd că cei trei, care nu mai au astâmpăr, pot să vindece; iar fata, care e lângă tine are puterea iubirii, iar tu... mai trebuie să creşti...
— Bine, filozofule! zii mai departe...
— În această misiune este nevoie doar de Lo, dar dacă vreţi să o însoţiţi, nu am nimic împotrivă...
— De ce Lo? întreb eu.
— Pentru că ea are darul iubirii, iar eu de acest lucru am nevoie...
— Aha, deci să înţeleg că vrei să fii şi tu iubit de cineva, chiar dacă eşti urât?
— Nu eu am nevoie de iubire, ci prinţesa Persiei, care va sosi astăzi în Sparta.
— Şi ce treabă are prinţesa cu Sparta?
— Trebuie să se îndrăgostească de Menelaos, regele Spartei...
— Dar regele o vrea pe Elena, cea de pe corabie, zic tripleţii.
— Ce corabie? întreabă foarte interesat omul în negru.
— Vorbeau la figurat, ziceau că e vorba de corabia vieţii, ştii tu... îi zic eu în timp ce le făceam semn tripleţilor să tacă.
— Hm... bine, de data aceasta vă cred!...
— Şi cum îţi recapeţi fetele din toată povestea asta?
— Păi, simplu, Menelaos, odată îndrăgostit, o să-i facă multe cadouri prinţesei. O să-i dea lăzi cu aur, covoare scumpe şi mulţi sclavi, printre care şi fetele mele. Odată ce au ieşit din turnul în care sunt închise, îmi va fi mai uşor. Treaba voastră, adică a lui Lo, e să facă magia, de restul mă ocup eu...
Lo era tristă, pentru că nu ştia dacă este bine să facă acest lucru, dar până la urmă, dacă e vorba de iubire, nu poate fi un lucru rău... Fără sabia dreptăţii, nu aveam nicio şansă în faţa marelui Kan Dokomitul.
— Bine, mă voi duce, zice Lo.
— Venim şi noi, zic tripleţii ţopăind de bucurie.
Lo mă priveşte lung şi aşteaptă răspunsul meu.
— Da, Lo, am să te însoţesc oriunde mergi...
Bucuroşi, am plecat în port, să aşteptăm corabia persană. Între timp, ajunge şi corabia căpitanului aproape de port. Jumătate este în apă. Toţi marinarii sar din corabie şi înoată la mal. Erau buimăciţi de ce li s-a întâmplat. Când ajung la mal, sunt întrebaţi de oameni unde este căpitanul, trebuia să le aducă marfa şi acum ia-l de unde nu-i. Pe cine puteau trage la răspundere? Corabia se scufundă sub ochii lor, iar ei încep să gesticuleze, să arate cu mâinile că aceea este marfa lor şi acum e pe fundul mării. Cum ne plimbam pe plajă, Lo îl vede pe căpitan, care e adus de apă spre ţărm.
— Uite-l şi pe omul îmbrăcat în negru! zic tripleţii.
Ne ascundem şi urmărim ce se întâmplă. Este omul căruia i-am promis ajutorul, iar acum îl aşteaptă pe căpitan. Cu siguranţă vrea să afle de Elena.Valurile îl aduc la mal pe căpitan, omul în negru îl ridică, îi pune o întrebare, îl zdruncină un pic, după care îl lasă să cadă pe nisip.
— Oare ce l-o fi întrebat? zic tripleţii.
— Nu ştiu, Bo, Bi, Bu, trebuie să aflăm. Dar cum? zic eu.
Omul îmbrăcat în negru a plecat, lăsând pe nisip doar urme de paşi. Ne apropiem de căpitan şi vedem că diamantul ce-l avea Lo la mănuşă luminează din ce în ce mai puternic.
— Se întâmplă ceva, zice Lo.
Se uită la căpitan şi zice:
— Dacă nu îl ajutăm, o să moară, a înghiţit multă apă...
Tripleţii se apropie de el şi îl ating. Nu se întâmplă nimic, căpitanul încerca să respire, dar nu reuşea. Stătea întins pe spate cu ochii închişi. Degetele de la mâini şi picioare începeau să se învineţească.
— Trebuie să chemăm pe cineva! Zic eu.
În acea secundă, am zburat spre cei care-şi aşteptau marfa în port şi am strigat:
— Căpitanul de pe corabie este la mal şi, dacă nu vă duceţi repede la el, o să moară.
Unul din ei îşi întoarce capul şi îl vede pe căpitan căzut pe plajă. Strigă la ceilalţi:
— Uitaţi, acolo e căpitanul!
Au fugit cu toţii, primul care a ajuns şi-a încrucişat mâinile şi s-a apăsat de câteva ori pe pieptul căpitanului. Acesta a tuşit, scoţând apa din plămâni.
Tripleţii au amuţit, când au văzut că oamenii au reuşit să facă ceva ce ei nu au putut. Unul din cele două cerculeţe, care-i înconjura, cel care era mai subţire, a dispărut. S-au întristat şi s-au îndepărtat un pic de noi.
Căpitanul s-a ridicat cu ajutorul oamenilor, dar a trebuit să dea socoteală pentru marfa pierdută.
Mă apropii de tripleţi şi le zic:
— Nu vă întristaţi, că o să aveţi un alt cerculeţ mai frumos şi mai stălucitor!
— Nu... nu credem că mai atingem vreodată pe cineva...
— Să nu spuneţi asta, trebuie să vindecaţi oamenii!
— Dar uite... cum am încercat... am pierdut un cerculeţ şi poate aşa îl vom pierde şi pe acesta, zic tripleţii în timp ce îl ating.
Le era atât de drag, le plăcea cum mâna trecea prin cerculeţul albastru şi acum se simţeau mai slabi.
— Puterea este în noi, aşa ne spunea Ru, trebuie să credem în asta! zice Lo, prinzându-i de mână.
— Dar oamenii aceia nu au avut vreun cerculeţ sau vreo putere specială, zic tripleţii.
— Bo, Bi, Bu, şi eu am văzut cum Paris a sărutat-o pe Elena, fără ca eu să-i fi atins măcar un pic. Este ceva magic şi în lumea lor!..., zice Lo.
— Da, Lo, ai dreptate, zic tripleţii schiţând un mic zâmbet.
Un ropot de cai şi o mulţime de soldaţi ne fac să ne întoarcem privirea. E oastea spartană, ce vine în întâmpinarea corabiei persane. Un nor de praf se ridică, aproape că nu mai vedeai nimic. Doar când călăreţii au trecut, se puteau distinge spartanii înarmaţi cu scuturi şi coifuri de fier. Toţi mărşăluiau spre port. În fruntea lor era un comandant cu armură de fier şi purta o mantie roşie.
— Uite corăbiile! îmi face semn Lo.
Erau şapte corăbii, cea din mijloc e cea mai mare şi cred că aceea este corabia prinţesei.
Într-adevăr era cea mai împodobită şi mai sofisticată ambarcaţiune, avea o grămadă de vâsle. Cum se apropie, vedem că prinţesa stătea pe un tron şi privea Sparta. Lo încearcă să se apropie.
— Stai un pic! Ai răbdare să se întâlnească cu regele Spartei..., zic eu.
— Da, Aly, trebuie să aşteptăm să coboare din corabie... zice Lo.
— Să nu o atingi pe buze, până nu îl vede pe Menelaos.
— Mai bine zis să-ţi ţii mâinile acasă! zic tripleţii râzând.
O punte de lemn face legătura dintre corabie şi tărm, iar priţesa Persiei coboară impresionată de mulţimea de flori, ce-i sunt aşternute la picioare. Căpitanul spartan face o plecăciune şi zice:
— Bună ziua! Regele Spartei vă aşteaptă la palat; eu trebuie să vă însoţesc.
Din corabie mai coboară scutierii prinţesei, care se adună în jurul ei. Aceştia aşează tronul, în care prinţesa se face comod. Doi soldaţi persani prind mânerele din faţă ale tronului, alţi doi pe cele din spate şi îl ridică. Patru soldaţi puternici o ţineau pe prinţesă şi nicicare nu avea curajul să o privescă. Faţa îi era acoperită de un voal, ce se împletea cu pânza de mătase fină ce-i acoperea trupul. E o rochie de un albastru închis, cusută cu fire de aur.
— Lo, nu poţi să-i atingi buzele, doar dacă îşi va lua voalul de pe faţă...
— Aly, ne ocupăm noi de asta, zic tripleţii zburând până în faţa prinţesei.
— Staţi, nu acum, veniţi înapoi! zic eu.
— Dar vrem să o vedem, nu poate să se ascundă după această pânză toată ziua...
Îi văd pe tripleţi că prind voalul şi zic:
— Cioc, cioc, cine e aici?
Prinţesa se întoarce brusc în spate, nu-i vede decât pe cei care o însoţeau. Cele două însoţitoare de lângă ea o întreabă:
— S-a întâmplat ceva?
— Nu! răspunse privind atentă mulţimea din jur.
În acest timp, zbor cu Lo şi îi prindem de picioare pe tripleţi.
— Opriţi-vă! strig la ei.
Cum tot trag de ei, voalul prinţesei se ţinea strâns de mâinile tripleţilor, care nu vroiau să-i dea drumul. Aşa se face că în acel moment voalul de pe faţă îşi ia zborul odată cu noi toţi.
— Daţi-i drumul! le zic tripleţilor.
— Voalul e al nostru!...
Soldaţii priveau cum voalul se ridica tot mai sus şi credeau că poate vântul a făcut asta.
Imediat, o slujitoare îi acoperă capul cu un alt voal. Nu am putut să văd decât un chip ciocolatiu, cu ochii mari, părea o copilă.
Tripleţii se opresc şi îşi dau seama că nu pot păstra voalul, apoi îi dau drumul. Acesta coboară lin, plutind pe caldul val de vânt. Cum aluneca, ajunge în mâna omului îmbrăcat în negru, ce îl ascunde repede în haina sa.
— Trebuie să stăm lângă prinţesă, zice Lo.
Ne punem în jurul ei şi le fac semne tripleţilor să nu mai facă vreo prostie. În mintea lor îşi doreau să vadă chipul prinţesei, era ceva ce-i atrăgea. Aşa că se apropie de slujitoare şi îi zic:
— Îmi este sete!
Slujitoarea apucă ulciorul cu apă, umple un pahar şi-l întinde prinţesei. Prinţesa se uită la femeia ce stă cu braţul întins şi zice:
— O, mulţumesc, chiar îmi era sete!...
Îşi ridică un pic voalul, duce paharul la gură.
— Ce buze frumoase, zic tripleţii.
— A! Nu, nu se poate! zic eu.
— Ce e, Aly? mă întreabă Lo.
— Ai atins cumva din greşeală buzele tripleţilor? întreb eu.
— Nu, cum să fac aşa ceva? zice Lo şi începe să râdă.
— Lo, nu e de râs, cred că avem o problemă...
Tripleţii, nemulţumiţi că nu văd tot chipul, ridică mai mult voalul prinţesei. Ochii negrii, guriţa mică, bujorii din obraji, îi înnebunesc pe tripleţi. Se învârt de fericire, zboară de bucurie, cântă, ţopăie, chiar încercau să mă invite la dans. E melodia inimii, ce vrea să asculte vorbele dulci ale prinţesei.
Cum tot se învârteau pe lângă noi, îi prind de mână şi le zic:
— Potoliţi-vă, aşa ceva nu se poate întâmpla!...
— De ce nu? Nouă ne place mult prinţesa!
— Of, Bo, Bi, Bu, şi ea de ce părere este?
— Nu ştim, dar o să stăm lângă ea, îi vom aduce flori, îi vom pieptăna părul şi îi vom zice în fiecare zi că este frumoasă.
— Puteţi să-mi ziceţi mie, că nu mă supăr, zice Lo.
— Lo, dragă, trebuie să grăbeşti momentul, ca să nu se întâmple vreo nenorocire, zic eu.
— Să nu cumva să o faci pe prinţesă să se îndrăgostească de rege! zic tripleţii un pic încruntaţi.
— De ce nu? Pot să o fac acum să se îndrăgostească de căpitanul soldaţilor, apoi de soldatul acela, după aceea de celălalt...
— O nu, nu; te rugăm, nu face asta!...
— Bo, Bi, Bu, voi nu vedeţi că Lo glumeşte? zic eu.
— Aly, Lo, vă rugăm mai amânaţi un pic momentul!
— Bine, până la palat este prinţesa voastră...
Atât le-a trebuit tripleţilor să audă. Nu mai aveau stare, au zburat dintr-o dată la dreapta.
— Staţi! Opriţi-vă! ţip la ei.
— Aly, ne întoarcem imediat! răspund tripleţii.
— Unde s-au dus? întreabă Lo.
— Nu ştiu, dar poate că în felul acesta o să ne fie mai uşor, îi răspund lui Lo.
Drumul până la palat este lung, iar de-o parte şi de alta e plin de oameni. Nu vezi un aşa eveniment în fiecare zi, aşa că s-au adunat cu mic cu mare să o vadă pe prinţesă. Dintr-o dată îi văd pe tripleţi cărând un buchet imens de flori. Iau câte o floare şi o aruncă spre prinţesă. Aceasta vede cum din mulţime se aruncă în ea cu flori şi zice:
— Ce mult se bucură oamenii aceştia că mă văd!...
— Nu se poate, zic tripleţii, ea chiar nu ştie cine i-a oferit flori...
Aruncă restul de flori, ce le aveau în mâini şi se apropie de cel care ţinea unul din mânerele tronului. Începe să îl gâdile sub braţ.
— Râzi, acum râzi!
Nu se putea abţine bietul slujitor, că începe să râdă în hohote şi, cum râdea, tronul prinţesei tremura, nu mai era stabil. Cum râsul este molipsitor, şi cel care era lângă el a început să râdă. Acum tronul se scutura mai tare. Prinţesa porunci să se oprească.
— Din râs, sau din mers? zic slujitorii, în timp ce se ţineau cu mâinile de stomac. Nu mai puteau ţine tronul, aşa că l-au pus pe pământ şi râdeau în hohote. Prinţesa îi privea şi nu înţelegea ce s-a întâmplat.
— Îmi puteţi spune ce aţi găsit de râs? întreabă prinţesa.
— Noi te iubim! zic tripleţii în cor.
— Care din voi mă iubeşte?! zice prinţesa mirată, uitându-se la slujitorii ei.
— Noi nu am zis nimic, prinţesă, iertare! zic slujitorii fără a mai râde un pic.
— Dacă ne vom opri iar din cauza voastră, o să fie rău de capul vostru!...
— Nu prinţesă, nu ne vom mai opri, de-ar fi să mergem până la Marea Moartă, îi răspund slujitorii.
Şi-au pus din nou mâinile pe tron, l-au ridicat şi au pornit la drum.
—Nu e deloc bine! zic tripleţii.
Zboară până la urechea calului, pe care stătea căpitanul spartanilor, şi zic:
— Dii, căluţu`, diiii!...
Calul a pornit-o la fugă; iar căpitanul, care până atunci mustra mulţimea pe un ton autoritar, de parcă era însuşi regele, acum încearcă să tragă de funii, calul nu se opreşte, mai tare aleargă. Tripleţii, văzând că au făcut o prostie, se apropie de cal şi îi zic:
— Stai!
În clipa aceea, calul se opreşte brusc, iar căpitanul zboară într-o căpiţă cu fân. Se ridică, mantaua roşie era plină de paie, se scutură, mai scuipă şi ce-a luat în gură şi se repede la cal, zicând:
— Ce mi-ai făcut, mârţoago?
Dă să lovească animalul.
— Iartă-ne! zic tripleţii, văzând ce are să se întâmple.
Când a văzut căpitanul că are un cal care vorbeşte, a luat-o la fugă spre palat. Prinţesa nu mai era sigură că doreşte să-l întâlnească pe rege...
— Opriţi-vă! zice prinţesa oamenilor săi. Nu merg la palat, doar dacă regele vine personal aici, altfel mă întorc.Ţinutul acesta, unde am ajuns, este straniu.
Coloana s-a oprit, câţiva spartani au plecat spre palat, să-l anunţe pe rege.
Tripleţii s-au bucurat că prinţesa nu este lângă rege, aşa că pot sta aproape de ea.
— Bo, Bi, Bu, nu înţelegeţi că nu sunteţi oameni, nu are cum să vă iubească?! zice Lo.
Supăraţi, zboară atât de tare, că nu le-am mai prins urma. Au plecat, neştiind ce e în capul lor. Îmi doresc să nu facă vreo prostie, aveam nevoie de ei, sunt prietenii mei.
— Lo, ce e cu Bo, Bi, Bu? întreb eu.
— Nu ştiu, dar starea lor mă îngrijorează, răspunde Lo.
După ceva timp, o armată de spartani călare, în frunte cu regele, ajunge în faţa prinţesei. Mulţimea, care aştepta să vadă ce se întâmplă, zicea:
— Uite! Este chiar regele!...
— Să trăieşti, Menelaos! strigau oamenii.
Era un om pe care nu aveai curajul să-l priveşti în ochi, şi iscusit la vorbe. Purta o coroană împărătească şi haine împărăteşti. Descalecă şi vine în faţa prinţesei.
— Bună ziua, domniţă! Bine ai venit în Sparta!
Aceasta îşi ridică privirea şi zice:
— Bună, am avut o zi grea, doresc să mă odihnesc...
— Este pregătită o cameră la palat, cum ajungeţi, este a dumitale.
Regele încălecă pe cal şi porunci oamenilor să pornească spre palat.
Ne uităm în stânga şi în dreapta, să-i vedem pe tripleţi, dar nu-s, în faţă apar porţi de fier, iar deasupra...
— Aly, dokomiţii! îmi spune Lo în şoaptă.
Erau doi dokomiţi, ce stăteau la intrarea în palat.
— Pe unde intrăm? o întreb pe Lo.
— Nu ştiu, hai să ne ascundem!...
O lăsăm pe prinţesă să intre în palat, iar noi ne ascundem, intrând în vale, zburând printre copaci, până ajungem într-un sătuc. Copiii se jucau, râdeau, alergau, era mare veselie. Mi-am amintit, când ne jucam şi noi, prin iarba verde, cum fugeam în braţele mămicii mele; îmi este tare dor de zâmbetul ei, de fraţii mei şi de tot ce a fost cândva. În depărtare se văd nişte copii, care se ascund de noi.
— Lo, ai văzut?
— Da, e cineva care ne-a văzut! Să mergem să vorbim cu ei!...
Cum ne apropiem, aceştia se ascund după o casă. Lo zboară într-o parte, eu în cealaltă şi, ca într-un joc, le zic:
— V-am prins! încercând să zâmbesc.
Dar, spre surprinderea mea, copiii, erau tripleţii.
— Bo, Bi, Bu, ce s-a întâmplat?
Ochii le erau în pământ, nu ziceau nimic.
— Ce s-a întâmplat cu puterea voastră? zice Lo.
— Noi... noi... am ascultat de omul în negru... spun tripleţii.
— Cum s-a întâmplat? întreb eu.
Încep prin a ne povesti cum au ajuns în sat supăraţi, că nu pot fi văzuţi de prinţesă. L-au întâlnit pe omul îmbrăcat în negru şi i-au povestit cum prinţesa nu se putea îndrăgosti de ei, iar el le-a zis că acest lucru este posibil, dacă îşi vor pierde puterea. Le-a zis că dacă vor privi un bolnav, vor sta lângă el şi nu-l vor atinge, vor deveni oameni.
— Aţi făcut voi asta? întreabă Lo supărată.
— Mda..., dar noi am crezut că în felul acesta prinţesa o să ne vadă. Acum toată lumea ne vede, suntem la fel ca ceilalţi. Iar mai mult, acum ne este foame, simţim frigul; iar teama că putem sfârşi tăiaţi de sabie, ne sperie cel mai tare.
— Să înţeleg că acum puteţi fi văzuţi de oameni şi că simţiţi ca ei?! zic eu.
— Da, cred că da... spun tripleţii.
— Hai să facem o probă, să ne convingem...
— Ce vrei să facem?
— Mergeţi la copiii aceia care aleargă şi rugaţi-i să se joace cu voi.
Tripleţii fugeau spre copii, nu puteau să zboare, nu mai aveau niciun cerculeţ albastru. S-au apropiat de ei cu teamă, că nu au mai luat pe niciun copil de mână. Am fost surprinse, să vedem cum au fost luaţi de mână şi se învârteau împreună. Spre seară, copiii s-au dus la casele lor. Tripleţii se ţineau de burtă, zicând:
— Ne este foame!
— Păi, şi ce papă copiii în general? îi întreb eu.
— Aly, maestrul nostru mânca varză, îmi răspunde Lo.
— Varză, da, varză, poate este bună... zic tripleţii.
Lo fuge în grădina unui ţăran şi aduce repede o varză. Tripleţii, cum o văd încep să mănânce frunzele.
— Ueh... nu e bună, zic tripleţii în timp ce scuipă frunzele din gură.
— Păi, ce vreţi să mâncaţi? îi întreb eu.
— Nu ştim ce e bun sau ce e rău!... răspund aceştia.
Un miros de mâncare bine pregătită ajuge la nasul tripleţilor.
— Asta vrem să mâncăm! zic ei pofticioşi.
Pornesc pe urma mirosului toţi trei, noi după ei. Ne oprim lângă o casă, iar tripleţii îşi proptesc nasul în uşă. Cum vorbeau cu voce tare, cei din casă i-au auzit, le-au deschis uşa şi au picat toţi trei pe burtă.
— Ce e cu voi? zice bărbatul ce le-a deschis uşa.
— Noi..., nimic... şi se holbează la oala cu mâncare.
— Hai, poftiţi înăuntru, sigur vă este foame!...
Atât le-a trebuit tripleţilor şi au fugit repede la masă.
Soţia bărbatului, le-a umplut farfuriile cu mâncare. Mâncau cu aşa o poftă..., că şi alkumit de erai tot ţi se făcea foame.
După ce au terminat de mâncat, femeia îi întreabă:
— Cine sunteţi voi?
— Alkumiţi, zic cei trei zâmbind.
— Aşa vă cheamă?
— Pe mine mă cheamă Bo, Bi, Bu...
— Ce nume sunt acestea?
— Nume de alkumiţi...
— Şi de unde veniţi?
Se uită unul la altul, după care ne privesc pe noi şi ne întreabă:
— Aly, de unde venim?
— Cine este Aly, întreabă femeia, privind pe tripleţii ce se uitau în sus.
— Aly şi Lo sunt prietenele noastre, sunt tot alkumiţi.
Întrebarea tripleţilor m-a pus pe gânduri.Nu ştiam decât că am pornit din sud, iar acum mergem spre nord.
— Din ţinutul alkumiţilor, zic tripleţii uitându-se la femeie.
— Aţi fugit de acasă?
— Părinţii noştri au fost răpiţi de dokomiţi.
— Nu am auzit de dokomiţi, dar cu siguranţă sunt oameni răi. În seara acesta puteţi dormi aici!...
Tripleţii s-au bucurat că nu dorm afară.
Dimineaţa, i-am trezit pe tripleţi, care erau foarte somnoroşi.
— Bo, Bi, Bu, treziţi-vă!
S-au întors cu spatele, şi-au pus pătura pe cap, zicând:
— Mai vrem să dormim un pic!...
Lo îl prinde pe Bo de nas, îl mişcă un pic şi spune:
— Bo, trezeşte-te!
Cu greu Bo coboară din pat, iar Bi şi Bu încă mai dormeau. De obicei, când se trezea unul, se trezeau toţi.
— Haideţi, că trebuie să ajungem în Atena!... zic eu.
— Aly, dar nu mai mergem la palat? întrebă Lo.
— Nu, pentru că nu mai am încredere în propunerea omului îmbrăcat în negru.
— Dar noi vrem să rămânem aici, zic Bi şi Bu somnoroşi.
— Voi nu vreţi să vă recăpătaţi puterea? îi întreb eu.
— Ne place să fim văzuţi de oameni, să învăţăm de la ei, iar mâncarea este foarte bună!
— Bo, vrei să rămâi şi tu?
— Eu... nu ştiu ce să fac. Îmi este dragă prinţesa, dar şi voi îmi sunteţi drage...
— Păi, vii cu noi? zice Lo zâmbind.
— Dar eu nu pot zbura, nu mai am nicio putere, o să fiu o povară în plus.
— Nu spune asta, o să te ajutăm noi să zbori!...
Bo se uită spre fraţii lui şi le zice:
— Veţi fi fraţii mei, orice s-ar întâmpla. Rămâneţi cu bine!
S-au îmbrăţişat câteva minute, după care Bu zice:
— Dacă ai să-i întâleşti pe tata sau pe mama, să le zici că suntem bine şi să nu se supere pe noi.
Nu au cum să se supere, pentru că vă iubesc!...
Am plecat toţi trei, luându-l pe Bo în zbor. Era pentru prima dată, când simţeam că o parte din noi a rămas acolo jos. Doar timpul va vindeca durerea din sufletul nostru. Nu ne-am înălţat bine, că auzim o femeie ce zbiera atât de tare:
— A murit, a murit prinţesa Persiei!...
— Cum? Lăsaţi-mă jos! zice Bo.
S-a apropiat de femeie şi zice:
— Ce s-a întâmplat? Cum a murit?
— A fost muşcată de un şarpe...
— Vreau să mergem la palat! zice Bo, uitându-se la noi.
Ni se părea groaznic ce s-a întâmplat, doream să ajungem cât mai repede la palat.
Un copil l-a văzut pe Bo cum era plimbat în zbor, se apropie şi îl trage de haină zicându-i:
— Vreau şi eu să zbor! Ia-mă cu tine!
Bo se uită la micuţ şi zice:
— Eu... nu... nu pot să zbor!...
Nu mai puteam să-l luăm în zbor pe Bo, deoarece putea fi văzut şi atunci ar fi avut de suferit.
— Bo, va trebui să mergi pe picioarele tale!... îi zic eu.
— Da, o să merg!
A început Bo să alerge spre palat, dar dealul din faţă este lung şi Bo, cum e grăsuţ, oboseşte repede:
— Am obosit, îmi simt picioarele cum tremură, nu ştiu ce este cu ele!... zice Bo.
— Bo, odihneşte-te un pic, întinde-te pe iarbă!
— Aly, îmi vreau puterea înapoi; şi asta cât mai repede!
— Vreau să îţi mai zic ceva ce nu ţi-am spus.
— Ce e?
— Sunt doi dokomiţi la intrarea în palat.
— O să intrăm prin spate, zburăm, găsim o fereastră deschisă şi intrăm! zice Bo.
— Da, ar fi simplu, numai că dokomiţii se plimbă în jurul castelului, zic eu.
— O să merg doar eu la castel, nu-şi vor da seama că sunt alkumit. Îmi pun câteva frunze de porumb pe cap, iau hainele sperietorii de ciori şi sigur nu mă vor recunoaşte.
— Poate că de dokomiţi o să scapi, dar ce faci cu oamenii care păzesc intrarea, pe ei cum o să-i păcăleşti?
— Da, la asta nu m-am gândit.
— Eu zic să ne ascunzi în haina ta şi, cum trecem de dokomiţi, te vom ajuta noi să scapi de străjeri, zice Lo convinsă de planul său.
— Lo, nu ne putem ascunde de dokomiţi la nesfârşit, părerea mea este să ne luptăm cu ei.
— Şi cum propui să te lupţi? Le zici că tu eşti Aly cea puternică şi ei, de frică, o iau la fugă?
— Nu, dar trebuie să găsim o soluţie! Ultima oară când am văzut un dokomit a fost pe corabie şi acesta şi-a pierdut puterea, atunci când căpitanul încerca să-şi salveze viaţa.
— Aşa, şi?!?
— Îl vom pune pe Bo să se facă bolnav rău, de abia să se ţină pe picioare... zic eu.
— Dar dokomiţii nu-şi vor pierde puterea, pentru că e doar un joc.
— Da, Lo, numai că până o să-şi dea ei seama, noi o să fim înăuntru.
— Şi eu ce trebuie să zic? întreabă Bo.
Tu ai să te vaiţi cât poţi de mult...
— Adică?!
În acel moment, Lo zboară în sus şi se întoarce cu putere, călcând piciorul lui Bo.
— Au, au, mă doare piciorul!...
— E, cam asta trebuie să spui!
— Măi, dar chiar mă doare!
— Face parte din plan, trebuie să faci un mic sacrificiu pentru prinţesă...
— Bine, auci...
Ştiind ce trebuie să facă, a luat-o spre palat, schiopătând din când în când şi zicea:
— Au, mă doare tare piciorul, nu mai pot!...
Noi stăteam ascunse după copaci şi îi aşteptam pe dokomiţi să vină la Bo. Cum tot aşteptam, vedem că de sus, de la palat, cei doi dokomiţi vin la Bo şi vorbesc ceva cu el.
— Sper să nu-i cadă frunzele de porumb de pe cap! zic eu.
— Şi eu sper să nu-şi dea seama de unde sunt hainele, zice Lo zâmbind.
— Acum e momentul să intrăm în palat, îi zic lui Lo.
Ne strecurăm printre copaci, zburăm pe lângă crengi, vedem porţile palatului, gata, am ajuns. Aici, la intrarea în palat, stăteau doi străjeri înarmaţi cu suliţe. Îl vedem pe Bo că se îndreaptă spre noi.
— Lo, uite-l pe Bo, a reuşit să-i păcălească pe dokomiţi...
— Aly, mă duc la străjeri, să le zic ceva, ca să plece.
O văd pe Lo că se apropie de urechea lor şi le zice cu voce tare:
— Împaratul are nevoie de voi urgent, mergeţi la el!
Aceştia se uită unul la altul şi zic:
— Tu ai auzit cumva ceva?
— Am auzit parcă ceva...
Lo, enervată că nu s-au mişcat încă de acolo, iar Bo este tot mai aproape, începe să ţipe la ei:
— Fugiţi la împărat, acuuuuum!...
Străjerii, convinşi că au fost chemaţi de împărat, s-au dus la el.
— În sfârşit suntem înăuntru! zice Bo.
— Da, Bo, trebuie să te ascunzi după vasul acela cu flori.
— Mă duc să o caut pe prinţesă, zice Lo.
— Stai, că vin cu tine!...
— Să nu mă uitaţi aici, zâmbeşte Bo.
Palatul avea o încăpere uriaşă, e sala de primire, unde în faţă se află tronul împodobit cu sculpturi din aur; pe jos este un covor lung, ce duce până la tron. Pe scări, în sus, erau legate alte încăperi mai mici. Cum urcăm pe scări, vedem şi străjerii, care aveau câteva semne de palme pe faţă, iar acum coborau la postul lor. Controlăm mai multe camere, deschizând uşor fiecare uşă.
— Aici nu e!...
— Nici aici, îmi zice Lo.
Mă apropii de o uşă de lemn, ce avea sculptat simbolul coroanei.
— Aici trebuie să fie, îmi zic eu.
Deschid încet uşa şi o văd pe prinţesă întinsă pe pat. Intrăm şi rămânem speriaţi de starea prinţesei...
— Nu a murit! îmi zice Lo.
— Da, du-te repede după Bo!
Mă uitam cum prinţesa suferea îngrozitor, apele-i curgeau pe tot corpul, era atât de frumoasă, nu trebuie să moară. Uşa se deschide puternic la perete, iar Bo vine la prinţesă. O priveşte şi zice:
— Dacă o ating cu mâinile, se va face bine?
— Nu ştiu, dar trebuie să încerci...
Bo atinge mâna prinţesei, luându-i palma în mână. Nu se întâmplă nicio magie. Se aud nişte paşi...
— Bo, trebuie să faci ceva, două femei se apropie! zice Lo, care era în pragul uşii.
Bo, speriat că va fi prins, şi poate omorât de împărat, nu se gândeşte decât la un singur lucru, să o sărute. Buzele lui Bo ating uşor obrazul prinţesei, o lumină albastră străbate corpul prinţesei, din cap până în picioare. Prinţesa deschide ochii, îl vede pe Bo, iar acesta încet dispare.
— Bo, ţi-ai recăpătat puterea! zic eu.
— Da! Şi cerculeţul albastru! zice Lo.
Ei încă se priveau, doar prinţesa îl căuta cu privirea, Bo a înţepenit, nu ştia ce să mai facă. L-am luat de mână pe Bo şi i-am zis:
— Hai, să mergem!...
— Dar... aş vrea să mai rămân puţin.
Vedem cum cele două femei ajunse în cameră erau uluite şi ţipau:
— Zeii au făcut asta, slavă zeilor! Prinţesa trăieşte!...
Cu greu am părăsit camera, gândindu-ne la ce a fost acolo. Iar pentru noi, Bo este un adevărat erou. Numai el ştie ce e acum în sufletul lui, iar într-o zi va găsi pe cineva de care se poate îndrăgosti. Încărcat cu putere, Bo ne zice că se poate lupta cu orice dokomit. Am deschis uşa palatului, iar cei doi dokomiţi, când l-a văzut pe Bo cât de furios este, au luat-o la fugă zicând:
— Ţi-am zis eu că e alkumit, dar nu ai vrut să mă crezi!...
— Şi eu ţi-am zis acelaşi lucru...
Bucuroşi, că am scăpat de ei, ne pregătim călătoria noastră spre Atena. Însă, cum am ieşit din palat, pe cărare ne iese în cale omul îmbrăcat în negru, care spune:
— Eu cred că aveam o înţelegere!...
— Am avut! Acum te descurci singur, e problema ta! îi răspunde Lo.
— Serios?!...
Îşi dă gluga neagră jos, descoperindu-şi faţa. Avea un chip cunoscut.
— Ares, deci tu erai!?! zic eu.
— Zeul războiului? întrebă Lo mirată.
— Da, e chiar el, vroia să ne implice într-un joc murdar...
— Acum, că nu m-aţi ascultat, vă voi distruge! zice zeul furios.
— Nu distrugi pe nimeni! zice o voce de femeie.
În acea clipă, dintr-o scânteie, apare un corp de zeiţă.
— Afrodita!!!!!!! zic eu mirată.
Zeii au început să se certe; Afrodita ne lua apărarea, spunând că dragostea dintre noi ne face să fim împreună, Ares o contrazicea, spunându-i că dorinţa de supravieţuire ne ţine împreună. Noi ne întorceam capul după cum vorbeau ei şi încercam tiptil să ieşim din mijlocul lor. Am auzit, la un moment dat, că ei ajung la o învoială, iar noi suntem subiectul principal.
— Am hotărât să vă trimitem departe şi să vedem cum veţi reuşi fără magie să fiţi din nou împreună, zice Ares.
— Mai bine...
Nu am apucat să termin ce am avut de spus că zeul ne-a trimis pe o insulă de gheaţă. Aici era un frig de-ţi dârdâiau toate oasele.
— Mă scuzaţi, eu nu vreau să dansez, picioarele mi-au luat-o razna, de aceea tremur în halul acesta, zice Bo.
— Stai li... ni... ştit, că nouă ne clănţăne dinţii în gură de frig... zic eu.
Cum nu eram destul de îmbrăcaţi, simţeam frigul până la oase.
— Dacă mai stăm mult pe aici, o să ajungem ca pomul acela, îmi zice Lo, în timp ce îmi arată un pom îmbrăcat în alb de sus până jos.
— Ştiţi ceva? Eu am să plec!... spune Bo.
Bo îşi ia viteză şi încearcă să zboare, dar după câţiva paşi alunecă şi-şi dă cu nasul de gheaţă. Cum nasul lui roşu şi cald atinge gheaţa, se lipeşte.
— Auci, mi-a îngheţat nasul!...
Începem să-l tragem de mâini, dar sub nici un fel nu se dezlipeşte, iar nasul îi rămâne îngheţat.
— Nu mă lăsaţi aici! Ajutaţi-mă; face-ţi ceva!
— Ce să mai facem? Am încercat cu toate puterile să-ţi scoatem nasul din gheaţă, dar nu reuşim, parcă a înţepenit acolo...
— Hai, Aly, să căutăm ajutoare! spune Lo.
— Vă rog, nu mă lăsaţi singur! Dacă dă de mine vreun dokomit, cum o să pot riposta? zice Bo.
— Nu ştiu, începi să ţipi la el, dar ai grijă să nu scoţi limba prea tare, ca să nu îngheţe şi ea..., zic eu.
— Bine că vouă vă arde de glume...
— O să urcăm dealul acela şi o să vedem dacă ne poate ajuta cineva, zic eu.
Lo începe să urce, eu mă sprijin de ea, iar când ajungem aproape sus, o aud:
— Aly, ai grijă! O... o... o... Păzea!
Lo a alunecat peste mine şi împreună coborâm cu viteză, până ne-am oprit în spatele lui Bo, care atunci s-a rostogolit şi şi-a scos nasul din gheaţă. Îşi mângâia nasul şi se ţinea cu mâna de el, zicând:
— O năsucul meu drag!
— Bine, hai că trebuie să urcăm cumva dealul acesta!
— Şi dacă o să-mi dau iar cu nasul de gheaţă? Nu, mulţumesc! Mergeţi voi, eu aştept aici...
Curajosul Bo se comportă diferit de când nu mai are putere, poate cu toţii ne simţim ciudat, ştiind că mai dinainte zburam, iar acum de abia ne mişcăm.
— Bine, Bo, dacă tu vrei să rămăi singur, e treaba ta, dar să ştii că avem nevoie de tine.
— Aly! Chiar... aveţi nevoie de mine?
— Desigur! Trebuie să urcăm dealul acesta împreună!...
După ce încăpăţânatul Bo s-a convins, am urcat încet dealul. Cum am ajuns sus, vedem că la poalele dealului e soare, iar valea e plină de iarbă, pe care stau câteva animale, dar aici sus este gheaţă. Într-adevăr foarte ciudat!
— Cum e posibil să fie două anotimpuri în acelşi timp?! întreabă Lo mirată.
— Nu ştiu, e magnific! zic eu.
— Da, să mergem! zice Bo.
Cum ajung în lumină, simt căldura soarelui, este aşa de bine, e atât de plăcut! Cum călcam, simţeam iarba că mă gâdila în talpă. O mulţime de fluturi vin în calea noastră şi zic:
— Alkumiţii, au sosit alkumiţii!
— Cine sunteţi voi?
După ce îi întreb, mă privesc, după care încep să râdă şi fug în toate părţile.
— Aly, ce se întâmplă? întreabă Bo.
— E o lume magică, îi răspund lui Bo.
Vedem copaci înfloriţi, care te doboară cu mireasma lor; sunt merii, care vor aduce rodul lor. Mai în faţă, alţi pomi mai bogaţi în floare, sunt peri, caişi, iar în mijlocul lor e un smochin, ce nu are niciun fel de floare, parcă ar fi uscat. Într-un tărâm atât de frumos, nu ştiu ce căuta acest smochin neroditor. Ceva o fi cu el, dar nu ştiam ce...
Un cal alb, îmbrăcat în lumină, ne apare în faţă şi zice:
— Veniţi după mine!
Acesta alerga printre copaci, iar noi deabia ne ţineam după el. Se opreşte în faţa unei case şi ne face semn cu capul să intrăm.
Batem la uşă:
— Cioc, cioc...
— Intraţi, intraţi!... se aude o voce de femeie.
Cum intrăm, vedem că ne întâmpină o bătrânică şi cum ne vede, ne ia în braţe şi ne sărută.
— În sfârşit! Nu mai sunt singură, de acum încolo vom locui împreună.
— Împreună?!? o întreb eu.
— Da, m-am săturat de atâta singurătate; vorbesc cu toţi în jurul meu, dar mai puţin cu oameni.
— Dar noi nu suntem oameni.
— Ştiu că nu, drăguţo, dar fară puterile voastre de alkumiţi, semănaţi perfect cu ei.
— Şi de cât timp locuiţi aici?
— De 287 ani, 3 luni şi două zile..., zice bătrâna.
— Şi până acum nu a mai ajuns nimeni pe aici? întreabă Lo speriată.
— Nu, m-am rugat din tot sufletul, să primesc şi eu o fiinţă umană lângă mine şi iată! Aţi sosit...
— Noi vrem să plecăm cât mai repede de aici, trebuie să ne salvăm familia!
— De aici nu puteţi să plecaţi, pentru că nu aveţi cum! Sus, în deal, e gheaţă şi, dacă încercaţi să mergeţi tot înainte, o să îngheţaţi de frig. Singura şansă este să staţi aici, să-mi ţineţi de urât.
— Doamnă, nu cred că ne-aţi înţeles, noi vrem să ne căpătăm puterile şi să plecăm de aici.
— Puterile voastre? începe să râdă în hohote.
Noi nu schiţăm nici un gest, că ne-ar fi plăcut ce a zis, ba, mai mult, Bo aştepta furios să se oprească.
— Şi ce e de râs, cucoană? Că dacă m-aş gâdila în talpă, tot nu aş putea să râd în halul acesta.
— Măi copii, aici totul este magic şi plin de putere!
— Adică totul este magic, dar mai puţin noi!...
— Da, Aly... îmi răspunde femeia. Aţi văzut copacii înfloriţi?
— Da, miroseau foarte frumos...
— Uitaţi-vă pe geam să vedeţi acum fructele lor.
— Cum e posibil să rodească în aceeaşi zi?
— Şi ce mari sunt! Mă duc să mănânc. Mi-a venit dintr-o dată foamea, zise Bo.
A deschis uşa şi s-a repezit la fructele coapte. Lua şi mere, lua şi pere, nu se mai sătura.
— Chiar poţi mânca un pom întreg? zic eu.
— Hei! Mai lasă şi la alţii, nu le mânca pe toate, zice Lo, oarecum pofticioasă şi ea.
— Nu vă speriaţi, fructele nu se vor termina, mâine vor rodi altele, la fel de bune!... zice bătrâna.
— Am văzut şi un smochin, dar este uscat, ce este cu el? întreb eu.
— Acel smochin a fost lăsat ca ceilalţi pomi să-l privească şi să vadă ce se poate întâmpla cu ei, dacă nu dau rod.
— Pomii dau rod de frică să nu se usuce?!? întreb mirată.
— Da, pentru că nu vor să ajungă nefolositori, zise bătrâna.
Bo se apropie de noi, avea gura plină şi zise:
— Am văzut ceva interesant acolo. Veniţi să vedeţi!
Cum ajungem, vedem un lac format din gheaţa care se topea de pe deal. Un peştişor ne vede şi vine până aproape de mal, zicând:
— Ce faceţi, oameni buni?
— Dacă am fi fost oameni, tu ai fi fost deja la cuptor! Noi suntem alkumiţi şi de obicei nu ne este foame, dar cum am ajuns aici, trebuie să mâncăm întruna, zise Bo.
— Şi vreţi să mă mâncaţi şi pe mine?
— Nu, stai liniştit, nu o să te mănânce nimeni! îi răspund eu.
Peştişorul, bucuros că are noi prieteni, sare deasupra apei; face nişte ondulări, după care intră înapoi în apă. Îşi scoate capul din apă şi zice:
— Tatăl meu mi-a zis că apa în care suntem o să fie mai mare, deoarece gheaţa se va topi.
— Peştişorule, eşti sigur de asta? îl întreb un pic speriată.
— Sunt sigur, tatăl meu nu minte niciodată...
— Păi, asta înseamnă că tot ce a mai rămas frumos aici, o să fie înghiţit de apă!
— La asta nu m-am gândit, zice peştişorul, de această dată un pic mai trist.
— Îţi dai seama că n-o să mai pot mânca niciun fruct! zice Bo mirat.
— Măi, Bo, dacă va fi apă peste tot, tu unde vei mai sta?
— Da, Aly, ne vom construi o barcă.
Cum tot încercam să găsim o soluţie, vedem cum o bucată imensă de gheaţă se desprinde de pe deal şi pică în lac, creând un zgomot puternic.
— O, asta nu e bine! spune Lo îngrijorată.
— Lo, haide să o anunţăm pe bătrânică, apa e deja la picioarele noastre şi o să tot crească!...
— Ce ne facem? Eu nu ştiu să înot, asta înseamnă că o să mă înec, zice Bo, uitându-se la picioarele care îi erau în apă.
Speriaţi, alergăm să o anunţăm pe bătrânică. Deschide Bo cu putere uşa şi zice:
— Păzea! O să ne înecăm!...
— Ce tot vorbeşti acolo? întreabă bătrânica.
— Vine apa, iar eu nu ştiu să înot...
Femeia iese din casă, vede cum apa se apropie de noi şi zice:
— Să mergem sus, în pod...
Urcăm scările ce duc în pod şi ne aşezăm pe o ladă de lemn. Apa e deja în casă şi creşte. Femeia, când vede că apa tot creşte, zice:
— Să urcăm sus pe acoperiş!
Ajunşi în cel mai înalt loc, speram ca apa să nu ajungă până la noi. De aici, se vedea cum totul era înghiţit de apă, copacii nu mai erau şi toată frumuseţea locului dispăruse.
— O să ne înecăm! Sigur ne înecăm! zice Bo speriat.
Apa ajunge până la genunchii lui Bo, abia ne mai ţineam echilibrul. Peştişorul aduce cu el un peşte mare şi ne zice:
— Săriţi pe acest peşte, el vă va ţine la suprafaţa apei şi nu o să vă înecaţi!
Am sărit cu toţii pe acel peşte mare şi stăteam pe el. Nu încercam să facem o mişcare bruscă, am fi căzut cu toţii în apă. Peştele, obosit de atâta cărat în spate, ne zice:
— Ştiţi, sunteţi prea grei şi nu vă mai pot ţine mult, trebuie să aruncaţi pe cineva în apă.
Cu toţii ne-am privit, nimeni nu vroia să se înece şi căutam să fim uniţi.
— Nu vreau să vă supăr, dar Bo e mai grăsuţ, ar putea el să se arunce în apă, zise femeia.
Bo, acum era şi mai speriat, picioarele îi tremurau de două ori mai tare, se uită la noi şi zice:
— Vă rog, nu mă aruncaţi în apă!
— Nimeni nu va fi aruncat în apă, îi răspund.
Peştele se lăsa tot mai jos, presat de greutate. Atunci a fost momentul când le-am zis prietenilor mei:
— Orice s-ar întâpla, rămâneţi pentru totdeauna prietenii mei!
Parcă am rostit o magie, iar locul unde eram dispăruse şi acum stăteam cu toţii într-o lumină albă.
— Voi credeţi că o să scăpaţi aşa uşor? zise Ares.
— Noi vrem să ne laşi să ne vedem de drumul nostru, îi răspunde Lo.
— Atunci, scăpaţi şi de aici!
— Suntem cu picioarele pe pământ, zice Bo fericit.
— Aly, suntem în Atena, chiar lângă Acropole!
— Da, Lo, dar de ce zeul ne-a adus aici, exact unde vroiam să ajungem?
— Poate că zeul s-a făcut bun, zice Bo.
Deodată vedem cerul împânzit de dokomiţi, erau cu sutele, aşa o armată nu văzusem până acum şi cu toţii veneau spre noi.
— Să ne ascundem! zice Bo.
— Bo, nu mai avem unde, ne-au văzut, îi răspund.
Eram înconjuraţi de maşinării ciudate, parcă gata să ne prăjească.
— Ce ne facem? zise Lo.
Dintre maşinile cu dokomiţi, iese un dokomit şi cu o voce subţire zice:
— Daţi-ne sabia dreptăţii, altfel vă vom arde şi nu o să mai rămână nici pic de cenuşă din voi!
— Dar nu avem nicio sabie a dreptăţii! îi răspund eu.
— Bine, voi aţi vrut-o!
— Stai, ascultă-mă! Nu există nicio sabie a dreptăţii, ea este în fiecare din noi, atunci când alege să facă binele...
— Prostii!
— Nu, ascultă! Vă zic că totul va dispărea şi nimeni nu va mai auzi vreodată de alkumiţi sau dokomiţi; până şi zeii se vor stinge, doar dragostea vă rămâne pe pământ!
Dokomitul mă priveşte atent şi dintr-o dată îl văd că tremură de nervi, muşchii feţei i se schimbau în toate direcţiile, parcă se strâmba la noi. Până şi maşinăriile lor se defectaseră, zburau în direcţii ciudate. De sus, se aude un zgomot puternic de sticle, ce se spărgeau, iar din ele, printre nori, coborau o mulţime de alkumiţi.
— Mamă!... Tată!...
Erau scumpii mei părinţi, ce zburau acum cu viteză spre mine.
— E mama! zice Lo.
— Îl văd şi pe tatăl meu! zice Bo mirat.
Au venit la noi, ne-au îmbrăţişat, ne-au sărutat, a fost cel mai frumos moment din viaţa mea, cu toţii plângeam de fericire pentru că toţi eram ca nişte copii...

Va urma...








Bun de tipar 03.07.2009
Apărut 2009. Hârtie 80g/m2 Format 61x86
© Copyright 2009, S.C. BH-KODYART S.R.L.
Comenzi de carte la tel.: 0256 325 923
0721 897 075
Site-ul cartii: www.kodyart.ro